Purcea Gabriel

M-ai găsit...

2011-08-12T17:01:00.000+03:00

Tu, m-ai găsit...

Printre oameni, străpuns de durere şi praf.

Sub ungherul de stele prea stinse,

Stăteam prea uitat într-un raft.

Iar gândul spre Tine, pierise.

Tu, m-ai găsit...

Stăteam prea departe de cântec,

Sub malul prea dornic să smulgă,

Iubirea ce tot-o-mbibam într-un plânset.

Căci gândul, uitase să plângă...

Dar, Tu, m-ai găsit...

Pagini de viaţă

2011-03-26T16:10:00.001+02:00

De-atat scris urât,
Mi-e viaţa prea murdară...
Am rupt atâtea foi în vânt,
Şi azi... A câta oară?...

Peniţa strâmba-sufletului meu,
Tot lasă pete grele pe hârtie.
Încerc să scriu, să rup mereu,
Dar pata, pare încă vie.

O, Doamne spal-al vieţi rând,
Şi dă-mi jurnalul vieţii Tale.
Să strălucescă scrisul alb,
În cartea vieţii ancestrale...

Vis-a vi de vis

2010-10-26T17:32:00.001+03:00

Marea, zboară printre corăbiile soarelui,
Iar gânditorea floare de colţ străpunge tristeţea.
Ce să zic de trenul ce trece fumegând printre valuri,
Nimic, culorile lumii vorbesc întinerind tinereţea...

Marele pod peste viaţă îneacă durerea,
Şi visul mă-ncercă fiori de curaj.
Nici dăcă aş urla de durere prin junglă,
Nu aş frământa atâta putere din stâncă...

Timid se revarsă prietenia printre oameni,
Petele albesc de dorul de stele.
Iar galaxia mea, zâmbeşte prin flori
Prin flori de soare, nisipuri de vreme...

Ce să mai zic de om, nu mai zic nimc,
Mi-a tăiat răsuflarea, şi mor...
Încet, dar sigur, dar nu de tot...
Visul mă va trezi într-o zi, din somn...

Doar nisip...

2010-05-17T19:24:00.000+03:00

Învolburate clipe de tăcere crudă,
Înmuaie timpul din nisipul tălpii...
Cerșind o nouă zi de scumpă trudă,
Pășește tainic prin nisipul mării...

Se-afundă timpul clepsidrelor amare,
Prin greu nisip de veacuri simulate.
Zdrobind în freamăt gândul de pe mare,
Atârnă strecurând eternitate...

Se sparge timpul în planurile morții,
Prin giulgiul rece al farului martir.
Îndepărtând din vis plăcerea sorții,
Pășește tainic prin nisipul fin...

Învolburate clipe de tăcere crudă,
Trezesc iar timpul din nisipul tălpii...
Cerșind o nouă zi de scumpă trudă,
Câștigă pentru veci nisipul mării...

Înecul omului vechi...

2010-02-07T15:49:00.004+02:00

Înecat în nefiinţă se coboară mândra viaţă,
Se topeşte în neştire, înecat e omu-n ceaţă.
Apa spulberă prin vremuri, gând, simţire şi durere,
Înecat prin crucea vieţii, moare omul de plăcere.

Zdrenţăros, murdar, frenetic, omul uită cântul lumii,
Încadrat în adormire se transform-n robul lunii.
Tot speriat de neştiinţă şi pătat pe aripi, doarme.
Făr-a mai spera vreodata în a păcii urmă soare.

Transpirat în agonie se transpune-n morga verii,
Mirosind a flori de huma se transformă în mizerii.
Atunci blând un fluviu cânta prin a inimii simţire,
Aducând şuvoi de ape peste gânduri, peste fire...

Spală Cerul prin iubire, scufundând în apa morţii,
Gând, simţire, faptă, inimi; înmuind plăcerea sorţii.
Înecat e-n seva vieţii, omul vechi, nebun, mâjit...
Apa Vieţii spală omul prin scump sânge zămislit.

În străfundul groazei morţii, urlă demonii de teamă,
Căci în omul nou se-arată, Domnul Vieţii, ce-i făramă.
Omul vechii, mudar, frenetic, se dizolvă în uitare,
Apa Râului îneaca viaţa lui şi-o duce-n mare.

Răsărind ca un brad falnic, verde nou ca un salcâm,
Din a Apei strălucire suie veşnic înspre culmi...
Arde potopind durerea, sufletul de drag de viaţă,
Înnoind simţiri şi lacrimi, cântă vesel a lui faţă.

Nou născut prin seva lumii, plânge respirând a pace,
Aşteptând etrena lume, spune vesel şi tenace:
Astăzi sunt născut iubire, din a Cerului scump sânge,
Înecat în nemurire şi născut spre-a nu mai plânge...

Azi, tu, trecător prin lume, de mi-auzi a mea simţire,
Nu privii cu nesimţire viaţa mea, îs om ca tine...
Cere azi şi tu speranţă din a Cerui sfânt fluviu,
Scufundat în nemurire, vei găsi etern refugiu...

Nu mă tem de nimic! (Psalm)

2010-02-07T15:45:00.001+02:00

Oridecateori ma tem, eu ma incred in Tine

Ma incred in Dumnezeu si nu ma tem de nimic

Ce pot sa-mi faca niste oameni?

Cand Dumnezeu este la dreapta mea nu clatin.

Eu ma incred in bunatatea Ta

Si sunt cu inima vestela din pricina mantuirii Tale.

Unii se bizuiesc pe carele lor, altii pe caii lor

Dar noi ne bizuim pe Numele Dumnezeului nostru

Caci al Domnului este pamantul si tot ce este pe el

El, zice si se face, porunceste si ce porunceste ia fiinta.

Eu sunt sarac si lipsit, dar Domnul se gandeste la mine

Tu esti ajutorul meu. Nu zabovii Dumnezeule!

Cum doreste un cerb izvoarele de apa,

Asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule!

El s-a plecat spre mine si mi-a ascultat stigatele

M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei

Mi-a pus picoarele pe stanca si mi-a intarit pasii

Te voi lauda printre popoare, te voi canta printre neamuri

Caci bunatatea Ta ajunge pana la ceruri

Si credinciosia Ta pana la nori.

Dumnezeu este adapostul si sprijinul nostru

Un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi

De aceea nu ne temem chiar daca s-ar zgudui pamantul

Si s-ar clatina muntii in inima marilor

In tine Doamne imi caut scaparea,

Si nu raman de rusine niciodata.

Oridecateori ma tem, eu ma incred in Tine

Ma incred in Dumnezeu si nu ma tem de nimic

Ce pot sa-mi faca niste oameni?

Dumnezeul nostru vine si nu tace,

Inaintea Lui merge un foc mistuitor,

Si imprejurul Lui o furtuna puternica

El striga spre ceruri sus si spre pamant jos

Ca sa judece pe poporul Sau.

Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele

Te laud ca sunt o faptura asa de minunata

Chair daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii

Nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine.

Dar eu in nevinovatia mea, voi vedea Fata Ta

Cum ma voi trezii ma voi satura de chipul Tau.

Caci oridecateori ma tem, eu ma incred in Tine

Ma incred in Dumnezeu si nu ma tem de nimic

Ce pot sa-mi faca niste oameni?

Fiu de Dumnezeu

2010-02-07T15:32:00.000+02:00

Ești fiu de Dumnezeu,
În galaxia mântuirii Sale,
Înfiat în dragostea Lui,
Poți o petală de floare.

Ești fiu de Dumnezeu,
Nu te lăsa învins de moarte,
Când știi ca El a biruit,
Dăruindu-ți speranță prin Carte...

Ești fiu de Dumnezeu,
Nu te compromite în lume,
Poartă-te ca un fiu de rege,
Iar lumea, privindu-te, va înțelege.

Ești fiu de Dumnezeu,
Da-i astazi inima ta,
Iar Duhul Sau va locui în ea.
Întinde azi mâna ta!

Ești fiu de Dumnezeu,
Știu că-ți e greu,
Dar nu uita,
Lângă tine,
Sunt Eu,
Dumnezeu...

Viaţa...

2009-10-12T11:07:00.003+03:00

Viaţa... mai bizară ca cercul... o sferă.
Se afla în gânguritul de ceaţă efemeră.
Necunoscută printre gândurile lumii,
Izbucneşte printre poemele lunii.

Viaţa... Necunoscută încă ştiinţei,
Trăieste prin glasul nebănuit al credinţei.
Neînsemnată pentru sinapsele precise,
Dar descoperită nefericitelor inimi ucise.

Viaţa... un timp între spital şi morminte,
Pentru gândul turbat al ştiinţelor clipe.
Dar neînţeleasă înca printre oamani,
Rămânând un mister al vorbelor goale.

Viaţa...o şansă spre eterne dorinţe,
Unica spernaţă ce trece de morminte.
Ultima sclipire de har în libertate,
Viaţa... e şansa ta de găsi eternitate.

Scânteia vieţii

2009-10-12T11:00:00.003+03:00

Printre ramurile vieții contemporane,
Adormite încă de murmurul grijilor.
Printre gândurile șovăielnice de migrene,
Răsare parcă prin credință scâteia.

Lovită de difuzor, printre mormane,
E deviată iar de pe cordonul iubirii.
Dar printre mizeriile lumii carnale,
Scânteia răsare prin viață în inimi.

Din cancerul pielii străpuns de durere,
Scânteia topește escrocul prin sânge.
Și lasă în viață făpturi de plăcere,
Scânteia prin lacrimi, străpunge...

Și vindecă lumea de lanțul durerii,
Pastrand veșnicia in gânduri curate,
Și curăță corpul de bolile vremii.
Scăteia loveste , în inimi spălate…

Vis…

2009-10-12T10:56:00.002+03:00

Adormit adorm adormirile adormitului,
Adorând adorarea dorinţei adevărului.
Dorind să nu mai adorm prin adormiri,
Ador să adorm pe adierea acelei amintiri...

Nebunie

2009-10-12T10:50:00.003+03:00

Nebunul piere prin propie prostie,
Lăsând nenorocirea să-i fie nebunie.
Păzeşte amintirea prin vase de nimic,
Croind poveşti , iluzii, din basme în ibric.

Topeşte libertatea prin spume de imfam,
Robind în inimi fapta, ce-l face criminal.
Sporeşte inamicul, şi-i cere să revină.
Nebun prin viaţa asta e prostul în lumină…

Nebun nu e acela ce face pe nebunu,
Nici cel ce dă din coate să fie number unu.
Ci cel nebun prin ţară e omul ipocrit
Sunt cei ce sting credinţa, ei, oamnei de nimic…

Nebuni sunt toti aceia ce uita a iubii,
E toată preoţia ce uit-a oferii.
E tot creştinul care te lasă lat prin vorbe,
Cel ce strapunge inimi, uitând că-s plini de norme.

Sunt toţi nebuni ai lumii, cei ce trăiesc prin ura,
Uitând fraţia vremii, boicotând prin zgură.
Uitând lumina grasă ce le orbeste mintea,
Nebun e cel ce uită, iubirea, calea, ţinta…

Lumina luminează deacum săracii vremii,
Tot părasind ştiinţa, nebunii aste-i serii.
Crezand ca ştiu atatea prin viaţă a trăii,
Nebunii cred în’trânşi , că nu vor mai murii.

Nebun e tot acela ce neagă Dumnezeul,
Nebun e cel ce stinge lumina; urcă eul…
Nebun rămâne-n viaţă cel ce Te uită-n Carte,
Şi crede despre Tine , că azi ,vei fi departe.

Trezeşte-ţi nebunia , tu om , nimic prin lume,
Priveşte-nţelepciunea ce poate să te-adune.
Să-ţi dea prin Carte sensul cel cauţi cu mult dor,
Prin harul nemuriri , prin El, vei prinde primul zbor!...

Găsit…

2009-10-12T10:45:00.002+03:00

Târziu…
Când gândul nu mai poate să discearnă,
Când clipele sunt şterse…
Când ochii sunt orbiţi,

Când clipa grii apare printre seară,
Tărziu îmi mai aduc aminte poezii...

Şi clipele…
Mai agale ca zborul,
Mă lasă să zburd prin eternul conflict,
Părasit…
Am crezut c-am ajuns.
Târziu…
Am priceput,
Că defapt am apus…

Nu ştiam că norul cel grii eram eu,
Că noaptea târzie mă gonea în infern.
Nu credeam…
Că pot sa adorm amintiri,
Nu credeam că Te-am stins.
Dar în noapte,
Sunt trist…

Noaptea prin basmele ei rugătoare.
Mă cuprindea în uitare
Coborât în pământ,
În noroi…
Plin de lut…
Căutam.

Un răspuns , o mână , un semn,
O carte, un cuvânt, un îndemn.
Căutat , căutând căutarea,
Am visat…
Sau a fost real?
Că Isus mi-a găsit într-o zi…
Căutarea…

Căutare

2009-10-12T10:34:00.002+03:00

Mă plimb cu balonul de vise, prin gând,
Adunând printre muguri de zbor un apus.
Un apus al eternei chemari către vânt,
Căutând printre rânduri: răspuns.

Tot caut, răpus în prăfuitul meu zbor,
Mă cobor în colţul cu vise tărzii.
Visând lumea roz, măcar până mor,
Aprinsă în golul meu suflet din zi.

Şi căutarea-mi pare veşnicie,
Când toate sunt tot chinute şi ascunse.
Şi bat, şi strig printr-o lume pustie,
Caut tihnit , fericiri neapuse.

Strig către mare, strig către zori,
Dar cântul mi-e pasare surdă.
Şi cheful mi-e singurul câmp plin de flori,
Tot strig , un răspuns aş vrea să m-audă.

Atunci veşnicia îmi trece prin plete,
Şi vântul târziu mă lasă să zbor.
Urc prin credinta pe vârfuri semeţe,
Şi cânt fercit, credincios, până mor…

Speranţa din mormânt

2009-10-12T10:27:00.002+03:00

În cimitir, tristetea se lasă agale printre gânduri,
O lacrimă, un hohot prea anost, străpunge.
Şi inima, şi viaţa, şi lumea toată plânge,
De-atâta moarte printre muritorii ce tot mor...

Şi moare orice clipă fericită, părinţii plâng,
Şi plânge parcă şi tristeţea în mormânt.
Iar el, cel fără viaţă, coboară în pământ,
Se varsă printre gene nori, şuvoi de plâns...

Se-arunca peste el , tristetea prin pământ,
Şi-apoi se-nfige crucea cea cărat, un stăvilar.
Se pune crucea peste-al chinului hotar,
Şi trist rămâne-n urma amintirilor din cimitir...

Un ţintirim, uitat de lumea din oraş, e gol...
Căci morţii sunt mai tristi ca-n ziua morţii lor.
Căci omul vrea sa uite, sa dea morţii uitării,
Dar toţi vor fi acolo în ziua-n mormântării.

Dar parcă cimitirul tot uitat de oameni, străluceste.
Şi cerul tot, fugar se despleteşte răsunând,
Şi trâmbiţi de argint prin heruvimi se-aud cântând.
E clipa când Hristos revine! Revine pe pământ!

Şi glasul său e auzit prin cimitir de morţii care dorm.
Treziţi din somn, ridică glasul catre Domnul lor,
Din praful morţii, şi din pământul ce le-a fost culcuş
Ei se trezesc nemuritori, prin glasul blândului Isus.

De-acum eternitatea le va fi locas divin.
Vor sta la masă printre heruvimi şi nori,
Şi vor vedea că veşnicia e mai dulce ca mormântul
Trezit pe veci din moarte, va răsuna pământul.

Vreau pacea Ta!

2009-10-12T10:08:00.003+03:00

Mă simt aşa de singur în camera prea goală,
Obloanele din geam, îmi sunt şi azi târzii.
Mă prind de întuneric prin clipa cea amară.
Pereţi-mi sunt prea înghesuiţi şi parcă vi.

Mă-ngrijorează zgomotul din noapte,
Nu ştiu de ce dar frica mi-e stăpână.
Pe inimă, pe gânduri şi prin şoapte,
Parcă mă spreie mai mult, gândirea mea...

Nu mai suport, nu mai doresc anxietate,
Mă roade dorul de o pace ca a Ta...
Lovit iar de sindromul de frica fără fapte,
Strig răguşit: Coboară-n viaţa mea!

Strig către tine-n noaptea durerilor ce rod,
Ascultă-Mă Tu Tată, zdrobeşte frica mea.
Uimit de spaima lumii, şi prins în ea ca rob,
Caut priviri senine, caut privirea Ta.

Doresc a Ta prezenţă, doresc a Ta iubire,
Dă-mi pacea Ta părinte, şi ia-mă azi de mână.
Dă-mi dragostea prin suflet, dă-mi azi altă simţire,
Vreau pacea de la Tine, vreau să-mi fie stăpână.

Deatunci , ma ştiu puternc prin camera mâhnită,
Ştiu că nu-s singur astazi, sunt printre îngeri iar.
Mă ţi de mână Tată, şi frica mi-e zdrobită,
Doar pacea Ta, Isuse, mă scapă din amar...

Dragostea dintâi

2009-10-12T10:04:00.002+03:00

Mă simpt pustiu şi gol, căzut în neştiinaţă,
M-arunc în golul sufletesc, lovit de necredinţă.
Te-am părăsit, te-am stins , şi te-am lovit,
Pe Tine Tată , Dumnezeu din Ceruri preaiubit.

A fost frumos când amândoi pe calea vieţii mele,
Eram buni prieteni şi-n pace şi-n războaie grele…
În fiecare dimineaţă mă trezeam cu tine printre rânduri,
Visând spre veşnicie, m-alinai prin speranţe şi gânduri…

Cât de frumos visam amândoi către stele,
Îmi spuneai zi de zi : “Tu eşti una din ele,
Vei fi prinţ în areale palatelor Noastre,
Cântând printre îngeri, fercirea prin astre!”

Cât de frumos îmi povesteai de Tatăl nostru Ceresc,
Că-i dragostea nemarginită, Cuvântul: te iubesc.
Câtă armonie îmi era printre gânduri,
Când veşniciea-mi tresălta printre rânduri…

Răsfoiam zi de zi povestea ta plină de viaţă,
Ce mă propulsa prin credinţă, prin ceaţă.
Ce frumos a mai fost cu tine prin lume,
Cât îmi pare de rău că ţi-am stins din renume…

Nu înţeleg de ce-am plecat aşa de lângă Tine,
Când toate, îmi mergeau , prin viaţă, prin ganduri,prea bine…
Mă simpt acum prea gol, prea adormit prin lumea părsită,
Te-am stins , te-am tot lovit, şi viaţa mi-e mâhnită…

Mai poţi să vi în viaţa mea înca o dată? Vino grabnic…
Nu mă lăsa să te adorm iar printre griji; tot veşnic,
Nu vreau să mai fiu singur prin mulţimea răzvrătită.
Ci vreau, iertata-mi gândul şi viaţa mea mânjită…

De m-ai culege din noroiul lumii adormite,
Tot răzvrătit , tot azvârlit, lovit printre morminte.
De mi-ai lua mâna şi m-ai urca spre culme,
Ţi-aş fi tovarăş iar , războinic pentru lume…

Ţi-aş apăra credincioşia ca ochii mei din suflet,
Şi ţi-aş purta şi steagul pe-acest pământ tot şubred.
Ţi-aş aduna în oaste toata povestea tării,
Să biruim prin gânduri , prin viaţă, infractorii…

Atunci vom fi iar prieteni, trezit prin vraja crucii,
Vom aduna culegeri de gânduri printre rânduri.
Trezit de frumuseţea palatelor din stele,
Vom fi prin veşnicie, vrajiţi zburând prin ele…

Criminal...

2009-10-12T09:59:00.002+03:00

Eu, da, eu ți-am bătut cuiul azi, și ieri,
Da , doar eu ți-am bătut cuie mereu,
În palma amintirilor Tale chinuitoare,
Ţi-am facut răni adâci , multe și-amare...

Ți-am ciuruit palma de cuiele mele prea strâmbe,
Te-am înțepat cu neglijența mea-n sânge.
Și eu, cu nuiaua de piele, Te-am biciuit, cu păcatel mele.
Lăsându-Te zdrobit, azi pe cruce Ți-am dat pelin ...

Azi te-am scuipat drept în față, fără milă,
Ți-am dat o palmă și apoi te-am condamnat.
Da, azi... Ca în fiecare zi a vieții mele,te-am uitat...
Te-am condamnat și te-am împuns în coastă...

Rănile vieții mele de păcat sunt mai grele ca crucea,
Doar eu , cu păcatul meu adunat, te-am crucificat.
Da, eu , zi de zi te-am bătut peste gânduri cu fapte,
Doar eu, te-am jungiat pe la spate, în noapte...

Tu , mureai pentru mine, eu te omoram fără milă,
Tu, te jerfeai pentru palmele luate, eu râdeam ...
Doar Tu mă iubeai printre lacrimi , fără vină
Eu te-am jertfit, umilit, ucis , și nu plangeam...

Acum plâng, când imi dau seama de vină...
Sunt mai pătat decat orice criminal fără milă.
Eu, știam că Tu ești Dumnezeu... Totusi...
Te-am lovit cu ură, răzvrătit te-am ucis...

Dar Tu, nu m-ai urât, nu mai condamnat,
Dar ai murit, plângeam, totuși ai înviat!
M-am ascuns de fața Ta , căci tremuram...
Te omorâsem cu faptele mele... Plangeam...

Tu, m-ai căutat printre mormintele vremii,
Printre mormanele de noroi din cipele serii.
M-ai găsit... Mi-ai întins mâna ta rugătoare
Zâmbindu-mi, ridicându-mă , arătându-mi iertare...

Plângeam mai agale ca ieri, dar mai vesel,
Cum am putut , să te scuip, să te bat? Te-am ucis...
De ce am fost așa de-ntunecat? Te-am lovit...
Cu toate acestea, doar Tu, Isus, m-ai iubit...

Apoi m-ai găsit la răstimpuri de drumuri,
Și mi-ai spus că nu mă condamni...
Apoi plin de bunătate , prin gănduri
Mi-ai spus: ... Du-te! ... Și nu mai păcătui!...

Pot fi și eu salvat?

2009-10-12T09:28:00.003+03:00

Trist, mai trist ca gândul mâhnit,
Mă cobor în deznadejde, zdrobit.
Mă-ntreb, mai e cineva să mă ierte?
Mai e cineva?... Măcar să mă certe!

Mai e cineva prin gândul meu ros?
Un susur, un glas, mai este vreun rost?
Mai stigă la mine tot Cerul prin gânduri?
Mai este vreun Duh ce-mi șopteste în rânduri?

Duhul Sfânt, l-am zdrobit prin trădare?
A plecat El din mine, lovit de nepăsare?
Am adunat prea multe căramizi printre stele?
Construind un zid între mine și ele?

Mă simpt adormit prin grijile vieții,
Și știu că Te-am lovit prin faptele ceții.
Dar oare Duhul m-a părsit prin lume?
Sunt oare singur , sunt oare fără nume?

Gândindu-mă atat la deznădejdea mea,
Am uitat printre gândul tot gri , viața Ta.
Am uitat cum ai murit pentru mine,
Am uitat, că m-ai vrut zi de zi lângă Tine.

Ai milă de mine! O, Domane-n bunătatea Ta,
Și șterge dupa îndurarea Ta, fărădelegea mea!
Și spală-mi viața mea de nelegiuirile mele!
O, Domane! Curațește-mă de păcatele grele!...

Căci îmi cunosc bine răzvrătirea amară,
Și păcatul meu stă neclintit, o povară...
Căci împotriva Ta , mereu, am păcătuit,
Și zi de zi , împotriva Ta , m-am răzvratit.

Așa că vei fi drept în hotărârea Ta,
Și fără vină-n judecarea mea.
Vei hotarâ ce dorești pentru mine,
De acum mai doresc , doar să fiu lângă Tine.

Căci în păcat m-a zămislit mama mea,
Și în nelegiuire stă lumea, zdorbită și rea...
Dar Tu-mi ceri ca adevărul să-mi fie în gând.
Înțelepțește-mă Tu, cu glasul tău blând!

Curățește-mă Doamne cu isop, să fiu iar curat,
Mă spală Tu Tata ! Prin sânge-s salvat!
Și fă-mă s-aud iarași prin gând veselie,
Și inima... Îmi va fi iarăși zglobie...

Întoarceți ,o Domane privirea de la gafele mele,
Păcatele grele și gândurile să-mi fie șterse din stele.
Zidește în mine o inimă curată și-un duh nou,stabil,
Un duh de iubire și pace din plin...

O! Domane nu mă lepăda! Nu mă uita!
Sunt azi aici să-mi cer iertare. Nu pleca!
Nu-ți lua Tu fața de pe-acest pământ,
Și nu lua de la mine Duhul tău cel Sfânt!

Dă-mi iarăși printre gânduri bucuria mântuirii,
Să-nvaț iar printre inimi , poveste iubirii.
Și spijinește-mi viața cu Duh de bunătate,
Bunăvoința-n cale, căutând iar dreptate…

Și-atunci voi proslăvii numele Tău printre popoare,
Și păcătoșii vor afla prin mine de iubirea Ta mare,
Vor tresălta de bucurie prin stele
Pentru că azi, si eu, și ei , putem fi printre ele…

Dumnezeul mântuirii mele , izbăvește-mă de păcatul meu,
Iartă-Mă Tată, și-ți voi cânta îndurarea prin lume mereu.
Deschide-mi buzele și te voi lăuda,
Deschide-mi ochii ! Prin lume să-ți văd calea Ta…

Ți-aș fi adus zecime și daruri și ofrande,
Ți-aș fi adus și oameni poate și case și palate.
Dar tu dorești doar inimi, zdrobite și mâhnite,
Să le învii prin sange, cu pace-nrobite…

Și îndurarea Ta, să-mi fie Paradis,
Să știu că veșnicia nu-i doar un veșnic vis.
E bunătatea Ta prin lume adunată,
Acum, iertat de vină, pot să-ți spun iarăși: Tată!...

Ridicol

2009-07-03T13:45:00.003+03:00

Din caldarâmul lumii nămoloase,
Cică un brontozaur a urcat spre culme.
Şi din maimuţa adormită prin mutaţii,
A adunat spre centru în om halucinaţii.

Drogat îmi pare omul din regnul “stie tot”,
Ce mă loveşte-n fraze, de un ridicol mort.
Că punctul emsferic, a bubuit prin cosmos,
Iar prin transfuzii-n crustă am dobândit şi eros...

Ce fraze să mai fie să-mi mai tulbure mintea,
Când din maimuţa emo, am devenit noi om.
Cum să-mi mai fie viaţa când sunt defapt ridicol,
Născut în roata vieţii , de-un greier înspre om?

Cum să mai trec eu lumea când n-am nici început
Ci din hazard trăiesc , şi înspre el mă duc..?
Cum doar materii mişcă şi fulgerul mă cheamă,
Să fiu din mâl – persoana ce ştie a iubii...?

Ce viaţa mai e asta când nu mai pot gândii?
Şi cică ea, ştiinţa, mă face maimuţoi,
Să zic eu că-i ridicol, din gândul meu mahnit?
Mă rog... Voi oamnei simpli, mai ziceţi-le voi...

Schimbare...

2009-07-03T13:34:00.002+03:00

Mă jucam prin coclauri de râsete triste,
Aducând peste fire un cântec mai lin.
M-aruncam în iubirea tristeții aprinse,
Adunând din cuprisul adânc numai chin.

Primăvara îmi lua în hazard melodia,
Iar toamna mi-era adormită prin vii.
Adunam peste câmpuri în saci toata glia,
Și Cerul mi-era pentru veci , tot mai grii

Și lumea-mi părea tot mai tristă prin țară.
Și vara-mi topea amintirile-n seci melodii.
Lăsam prin păduri , și iarna să pară,
Că toate prin gând îmi sunt doar zglobii...

Atârnat de un clește prin lumea aprinsă,
Prin rafturi târat de voință, de la nord la apus,
Găsi prăfuită în raftul de sus, o Carte respinsă,
O Carte prin veacuri, un glas, un răspuns...

De-atunci...

Mă joc printre gânduri cu vorbele-n șoapte,
Aducând peste fire un cântec supus.
M-arunc în iubirea divină, prin noapte,
Aduncând din cuprinsul divin, un răspuns.

Primăvara mă-ncanta cu versul ei blând,
Iar toamna-mi trezește în mine iubiri,
Adun prin câmpii doar șoapte de sfânt.
Iar Cerul îmi este albastru-n-trăiri.

Și lumea îmi pare mai veselă-n țară,
Și vara mai rece , prin calde-armonii.
Și iarna îmi ninge, prin cânturi de seară
Și ochii mei veselei îmi cântă zglobii.

Escroc

2009-07-03T13:24:00.002+03:00

Mi-e silă de succesul meu prin lume,
Când prin minciună, ură și trădare,
Am adunat doar fapte fără nume.
Doar o fărâmă de plăceri amare...

Nu mai suport succesul meu trădat,
Lovit de cantecul aprins în labirit.
Mă-ntorc grăbit, nu vreau să fiu damnat,
Deșii sunt doar un om turtit...

Grăbit mi-e gândul către ură...
Către minciună și blestem amar.
Găsind plăceri în lupta pură,
Mă-nec în larcimile din pahar...

Sunt doar un mare ticălos...
Un hoț de gânduri bune de prin minte.
Mă fur, mă mint, sunt chiar pompos,
Sunt un escroc, prin simțăminte.

Escroc prin gândul meu mâhnit,
Mă mint că-s înca printre îngeri.
Mă cred prin milă , cel iubit,
Dar nu mă văd , că-s plin de plângeri...

Și deaceea mă înalt prin gloată,
Și nasul îl arunc tot înspre cer.
Mă cred un împărat în șatră,
Da nu știu că-s un jalnic puradel...

Acum mă prind doar de lumină.
Și spun că-s ticălos și rău...
Știu că prin milă pot scăpa de vină...
Căci El muri. Dar eu am fost cel rău...

Sunt aici! Nu mă vezi?

2009-07-03T13:15:00.004+03:00

Nu te gândii că hoțul sunt chiar Eu,
Nu aduna în suflet ură și ranchiună,
Nu mă pâdii ca pe-un hoț mereu,
Iți spun doar adevarul, nu minciuna.

Nu mă privii așa uitat de lume.
Nu mă gonii din viața ta, pentru nimic.
Nu sunt aici pentru renume.
Sunt pentru tine azi doar un bandit?

Nu-s hoț, chiar de-oi veni ca un bandit.
Nu-s nici un răpitor , nici terorist.
Nu m-acuza, nu eu te-am tot lovit...
Doar înțelege , nu fi trist!

Zâmbește , nu-s nici hoț, nici terorist,
Acorda-mi doar o șansă, privește către cer.
Atunci n-ai să mai vezi în mine alarmist.
Ci din iubire, ai să vezi, că Cerul nu-i mister.

Nu sunt nici dumnezeul tău ciudat.
Nu sunt nici chiar un rege dictator.
Vreau doar sa-ți fiu un prieten minunat,
Un plând păstor, părinte iubitor...

Nu mă privii așa ciudat prin lume...
Am fost , exist , voi fi, doar ca să-ți fie bine.
Gândește doar puțin spre mila mea,
Și ai să înțelgi deplin a mea iubire.

Nu mă uita prin negurile lumii,
Când toți îți spun că sunt un mit frumos.
Nu mă privii ca pe un basm al vremii,
Ci iată-Mă sunt viu, și-s astăzi înca de folos.

Sunt azi prin negurile vremii adormite,
Un rug aprins în imimi de copii.
Și șterg din lacrimi amintiri vrăjite,
Privind în voi, adun noi amintiri.

Nu mă mai ignora prin lanțul vremii,
Nu Mă uita prin raftul tău zdrobit,
Sunt astăzi doar în pragul serii?
Sunt pentru tine doar un mit lovit?

Chiar nu mă vezi? Nu mă observi în lume?
Chiar nu mai înțelegi natura ce mă strigă?
Stai doar o clipă și privește peste nume,
Și ai să vezi, sunt chiar mai mult decat o pildă...

Sunt Dumnezeul tau ,ce azi te chiamă,
Nu ignora chemarea Mea din miezul nopții.
Sunt tot aici , la ușa ta, copile, vino iară,
Deschid-Mi azi , desleagă lanțul porții.

Și am să intru cu alai de mare fercire,
Cu îngeri printre gânduri am să-ți cânt.
Am să-ți croiesc prin vene zori de veșnicie,
Atunci îmi vei fi purtătorul de cuvânt.

Vom aduna prin valurile lumii doar speranță,
Și inima-ți va fi potop de raze de iubire.
Vei admira doar frumusețile în viață,
Vei înțelege că sunt azi, și-n veșnicie...

Aștept...

2009-07-03T13:08:00.002+03:00

Privind iar spre cerul albastru sublim,
Aștept iar în viață să cânt tot mai viu,
Să sper iar mi-e dor de tărâmul de vis,
Căci Isus prin profeți așa mi-a promis.

Un tărâm de iubire și pace din plin,
Atunci voi vedea iar cerul senin,
Să cânt veșnciea în lacrimi de dor,
Să ard în credință doar vise de zbor.

Să zbor printre clipe în ceasul sublim,
Să cânte în vecii al iubirii suspin...
Că cerul dădu pentru inima mea,
Pe Isus ca să moara, să-mi fie o stea...

O stea de iubire din dragostea Lui,
O ceată de viață în cârdul de pui,
Ca Cerul întreg să culeagă iar rod,
Și eu să aleg veșnicia ca zbor.

Furtună

2009-07-03T12:59:00.001+03:00

Azi ploaia-mi bate în conștiință,
Și roua mă topește din priviri,
Mă curăță iar vihorul de chin.
Și-n toată calea mea sunt spini.

Mă risipește gândul printre neguri,
Iar fulgerul îmi proiectează amintiri,
M-adapă visul printre râuri.
Fără să văd de spini, mici trandafiri.

Rafalele iubirii îmi bat în geam plăpând,
Chemând în visul serii noi amintiri de har.
Iar eu rămân în cale tot adormit în gând,
Visând chemari spre Cer, spre-un minunat Cuvant.

Înlăcrimat

2009-07-03T12:53:00.002+03:00

Înlăcrimat mi-era si chipul prins de gând,
Văzând-mi drumul în-spre vânt.
Lovit de grija mea din sufletul plăpând
Mă îndoiam prin șoapte, de Cuvant...

Și chinuit mi-era și gândul meu prin nori,
Răsfirand clipe reci printre gânduri...
Aprindeam în mine jocul de fiori,
Și adormeam tot trist lovit de rânduri...

Înlăcrimat e gândul meu când iar Te văd.
Fața Ta mă ajută să zbor printre ploi.
Să aprind iar în suflet iubire în nod.
Plângând fercit, știindu-ne doi...

Vreau să nu mai plâng iar peste vânt,
Ci iubirea să râda prin șoapte de nori.
Să-mi privesc iubirea prin gând,
Să-ți culeg pentru Tine, doar flori...

Succes

2009-07-03T12:48:00.002+03:00

Succesul nu-i ce crezi...
Știu sigur nu-i nici aur nici trăire,
Ai fi mirat ... Dar nu e nici vecie.
Succesul nu-i ce crezi...
Nu e balsam de gânduri adunate,
Nu e cuvântul tău aprins de șoapte,
Nu e ce crezi... Nu-i nemurire,
Nici fercirea blândă din iubire.
Succesul nu-i ce crezi...
Succesul nu e patima averii,
Nu-i nici plăcerea omului puterii,
Nu-i drumul tău plin de iubire,
Succesul nu-i nici țintă nici trăire.

Succesul e timpul iubirii...
Când Cerul a scris mântuire,
E clipa când Omul durerii,
A scos pentru tine iubire...
Când El prin credința de veacuri,
Plapand doar privind catre mila
Ți-a dat pentru veci mântuire,
De-atunci și succesul e-n tine...

Singur prin fabulă...

2009-07-03T12:34:00.004+03:00

A fost o dată , sau poate încă mai există,
O lume mică, grea şi pesimistă.
În care greierele , timid ca altădată,
încearcă să găsească tiptil şi el consoartă.

În lumea asta grea ,lovită, şi turtită,
Mai exista în frunzăriş şi-o altă gâză mică.
Ea, furnicuţa , tânără şi fără alte griji,
Tot aştepta pe cineva s-o ia la măritiş.

Şi el stătea în luminiş spre seară,
Şi îşi cânta în gând poemul său de vară.
Tot adormit în vise încurcate.
Dorea ca poate mâine şi ea să se arate...

Dar ea... nu-l cunoştea şi nici nu îi plăcea cântarea,
Era în pragul primaverii şi munca îi era povara.
Dar tot visa la cineva din furnicar,
C-o va peţii, apoi vor face şi-un hambar...

Şi trecu primăvara în lanţul ei pufos,
Iar greierele nostru cânta tot mai frumos,
Se adunau brotacii să-i cupere CD-ul,
Dar ea lipsea din cadru, şi el plângea ,pustiul...

Iar furnicuţa noastră tot tristă ca-nainte.
De frica pustirii , fugii spre altă glie.
Dar singura prin lume, plângea că încă-i vie,
Şi nimeni n-o mai cere în lume de soţie...

Iar greierele-n iarbă plângea udând chitara,
Şi peste coarda vieţii îi adormii visarea...
Până zării în frunze o tânără furnică,
Ce tot plângea în zare şi i se făcu milă...

O întreba de viaţă , timid că-i plăcea fata...
Şi ea ofta în suflet, el îşi fixa cravata.
Şi ridica chitara şi îi cânta un dor,
Iar ea zâmbii în plânset şi-l ajuta în cor...

Se strâse toată vestea, de cuplul cântăreţ,
Cum o furnică mică, cânta c-un greier creţ.
Aşa trăiră viaţa , tot ferciţi în frunze,
Pâna ce omul sadic, lovi povestea lor...

Pentru că te-am iubit...

2009-07-03T12:24:00.002+03:00

De mult , când încă timpul nu era o vreme,
Şi gândul nu era aprins către durere,
Când veşnicia începea agale printre nori,
Atunci un veşnic plan era cuprins în zori.

Atunci in venele cuprinse de iubire infinită,
Răsăreau printre muguri de vis... Fericită,
Parcă inima Lui, din cuprinsul etern.
Tresălata, că-ntr-o zi va scăpa de infern...

Parcă , din atoateştiutoarea Lui viaţă,
Cuprindea ca-ntr-un vis , ultima ta dimineaţă...
Te vedea adormit de trădare, dar visa-ncontinoare...
Te vedea biruitor printre stele, tu, una din ele...

De mult, când ceasul iubirii bătea către viaţă,
Când gândul divin plănuia o salvare mareaţă.
Când cerul abaia începa să picteze pe flori,
Atunci doar El ,doar El mai plângea printre nori...

Singur, doar El, Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt...
Tresăltau de iubire , de speranţă prind gând.
Visau, defapt ştiau , că vei fi prin Isus mântuit.
Cunoşteau viaţa ta , deaceea, de-atunci te-au iubit...

Privind în viitorul nostru sumbru de groază,
Doar El s-a coborât printre oameni pe-o rază.
Lăsând în trecut cerescul Său tron,
Ne-a iubit pân-la cap, pân-la capăt de drum...

Iubirea infinită, ce n-are nici zar, nici povară,
S-a cuprins într-un glas ce ţi-a luat din ocară...
S-a topit într-un lac, într-un lac de pudoare,
Din cerescul său tron , a ajuns prin canale.

A murit, a murit prin păcat veşncia o clipă...
Atunci am privit către crucea tihnită,
Lăsată în munte , şi plină de sânge,
Prin ramura vieţii, îngâna spre a plânge...

A ajuns Prinţul vieţii prin lanţul de moarte,
Să adoarmă în glie, cuprins într-o carte...
Prin giulgiul de jale muşcat de-a lor mamă,
Pământul întreg, gusta fruct de dramă...

Dar Pământul nu poate să ţina în el veşnicia,
Căci doar păcătosul işi ţine în el toată glia...
Dar divinul străpunge prin neguri păcatul,
Îl strânge-n mănuchi şi-l stropeşte în sânge...

În adâncul robiei, Isus singur plânge...
Că ştie că viaţa pe veci o va strânge.
Atunci Prinţul lumii învie spre viaţă,
Zdorbind moartea-n vale, priveşte în munte...

Veşncia îi spune prin gânduri spre Tată,
Că moartea a fost pentru veci spulberată.
Şi veşnic tresaltă prin vise, prin nori...
Că doar prin mormânt, a putut strânge flori...

Confuz

2009-07-03T11:39:00.007+03:00

Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,

Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.

Te vedeam nepătată, nelovită de ură,

Te credeam bunătatea divină şi pură...

Te vedeam prin prisma iubirii divine,

Şi credeam despre tine că ştii nemurire.

Ca vei sta neclintită-n vecia ce vine,

Prin lanţuri şi vânt ... Chiar plângeam pentru tine...

Ca o stâncă prin veacuri, ca o lacrimă vie,

Stăteai parcă veşnic nelcintită făclie.

Adevarul etern îl păstrai pentru veacuri,

Şi erai pentru lume o carte de leacuri.

Erai pentru mine un izvor de cuvinte,

Un glas de iubire , un cântec fierbinte.

Te privesc de copil... Biserica mea,

Dar văd că prin timpuri, s-a dus faima ta...

Te văd tot mai stinsă, mai plină de cioturi,

Te văd părăsită , uitată-ntre corturi.

Te privesc cu orare , dar speranţa nu-mi piere...

Te văd adormită, nu-mi face plăcere...

Căci toţi au ajuns o ceată de laşi,

Un cârd de mişei ce stau prinşi în şah.

Au limba întinsă ca un arc de minciună,

Şi tolba de glasuri l-e plină de ură.

Adevarul nu-i forţa , nici gura nu-i sfat,

Nu cunosc veşnicia... cum credeam altădat.

Îl alungă pe vameş, părăsesc pe orfan,

Îl strivesc prin oftat , şi-i aruncă un ban...

E pustie tristetea prin scaune goale,

Adorm prin credinţă copii la amvoane...

Şi-s tot mai aprinşi către ură şi ceartă,

Şi uită că-s fraţi, pentr-o viaţă deşartă...

Se feresc printre oameni şi frate de frate,

Să nu se atingă de inimi prin şoapte.

Să nu mai cârtească un glas către altul,

Căci bârfa l-e mamă şi strâmb l-este pasul...

Se trag prin trădare, prin şoapte bizare,

Se fură prin vorbe, prin glasuri amare...

Se trudesc pentru moarte în râuri de ură,

Se trudesc pentru rău... Se ucid şi se fură...

Făţarnic l-e glasul , şi predica mută,

Când nu vor s-asulte ce Cartea-i îndrumă...

Făţarnic l-e gândul prin Sabat zburdând,

Căci nu vor s-asculte pe Cel ce l-e Sfânt.

Iubirea-i uitată, şi mila nu-i pură,

Iar dragoste lor l-e plină de sgură.

Uitată prin timpuri l-e dragostea primă,

Şi prima iubire-i turtită spre crimă...

Doar Cuvantul suspină, privind la ai Săi,

Doar El mai alină pe cei în nevoi.

Dar restul naturii şi gândul turbat,

Le este de Tatăl prin milă-ntrebat:

De ce ai plecat din a Mea fercire?

De ce pentru faimă ai uitat de iubire?

Unde iţi este acum, prima viaţă?

De ce-ai aruncat prima dragoste-n piaţă?...

Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,

Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.

Te vedeam nepătată, nelovită de ură,

Te credeam bunătatea divină şi pură...

De câte ori...

2009-05-25T17:01:00.002+03:00

De câte ori privim uimiţi spre soare,
Şi îl vedem, ca p-un imens ocean.
Iar lumânrea-n conştiinţe-amare,
E apă, nu-i nici foc , nici jar.

De cate ori picăm în deznadeje,
Când toţi ne spun că răul este har.
Şi că doar patima, e lege,
Iar legea-a fost înfiptă pe Calvar.

De cate ori mai vrea sa mai audă.
Şi Dumnezeu pe omul cel tâlhar.
Cum îl blesteamă şi îl neagă,
De ce nu-I spulberă, în gust amar.

De cate ori privesc uimit tristeţea,
Ce vine peste mapamond.
Şi cât de sadică e frumuseţea,
Când uită să mai poposească-n om.

De cate ori… Şi cât să mai aştept în drum.
Când văd că răului i-am pus altar,
L-am împrăcat în stacojiu şi var,
L-am văruit , dar totuşi e un fum…

Cum să mai râd când văd că viaţa e un moft,
Ce uni şi-l trântesc , şi-l bagă-n drog.
Cum să zâmbesc cand lumea, nu mai are rost,
E toata în plăceri , legată ca de foc.

De cate ori să mai privesc spre cer…
Uimit de gândul lumii tot mâhnit.
Când văd că toată ţara e infern,
Şi Tu rămâi în munte răstignit.

Învie azi, şi vino printre oameni,
Loveşte,-alină, spulberă şi spune:
Că timpul s-a sfârşit în lume,
Că fercirea va lovii poporul.

De câte ori să mai aştept sub poartă,
Când tot privesc culorile lovite.
Aştept să pot să-ţi spui iar: Tată!
Să prind în gând doar clipe fericite.

Ieri

2009-05-25T16:52:00.002+03:00

în departata zi a năzuinţei

Aleg doar străluciri de întuneric,

Şi clipele se prin în vise,

Fără să ştiu ce nu-i feeric...

Fără să ştiu, parcă lipit de cale,

Merg tot mai jos în zborul meu.

Legat de cântec,zdorbit în vale,

Nu-mi mai aud nici glasul...

Nu-mi mai întorc privirea la iubire,

Şi parcă împietrit mi-e sufletul în dor.

Şi fără să mai sper, mă prind de glie,

Rămân tot agăţat, şi numai zbor...

Şi-s aruncat de vifor în noroaie,

De glasul celui fără milă-n foc.

Şi tot pătat în suflet şi pe haine,

Mă tot târăsc prin lumea ca-ntr-un joc.

Aşa păţit-am ieri în astă lume.

Dar azi iubirea şi-a găsit altar.

În inima cuprinsa de mănie,

Isus ma inundat de la Calvar.

Şi ieri s-a transformat în praf,

Uitat e gândul meu trudit.

Iar făr’să mai privesc în raft,

Mă las condus , ştiindu-mă iubit.

Asfel trecutul meu banal de răutate,

Ma părăsit tiptil , prin har.

Şi veşnic am să cânt în libertate,

Doar prin Isus, pe-al inimii altar.

Trilogia vieţii

2009-04-10T16:54:00.006+03:00

Copil

Jocul mi-a fost plăpând pe înserate,

Şi clipa de copil mi-a stors iubiri.

Lăsând în urmă parcă un poem de şoapte.

Visez cu ochii aţintiţi , noi amintiri.

Şi parcă îmi aduc aminte jocul,

Ce l-am lăsat în cuibul de copil

Cum mă jucam de-a jocul, ca tot omul.

Mă aruncam în vis , zâmbind subtil…

Apoi parcă trezit din adormire,

Tot culegand minuni de raze printre flori

Primeam a mamei mare răsplătire,

Când toţi în cor, zâmbind, pictam pe nori.

Şi gândul îmi visa spre nemurire,

De mic vroiam să fiu un înger călător.

Când stele-mi tot sclipeau a moştenire,

Visam că voi fi veşninc visător.

Şi clipele copilariei mele...

Atinse parcă de un cântec nou, divin.

Se prin de inimă, în lanţul vieţii grele,

Făncând din amintiri, un cantec de safir.

Atunci şi jocul mi-a-nverzit copilăria,

Şi curcubeul l-am aprins în amintiri.

Pictând pe ramurile ei doar bucuria,

Am învăţat să râd şi din priviri.

Cu ochii calzi , cu mâinile întinse

Doream să vina Cerul printre noi

Zâmbind la orice amintiri nestinse,

Iubeam , credeam că suntem numai doi…

Timid, copilaria îmi aprinde fericirea,

Şi clipele de vis, îmi sunt croite-n joc.

Deaceea azi copilaria-şi prinde înnoirea,

Lăsând poveştile s-aducă rod…

Tânăr

Risipind florile eterne ale trecutului,

Îmi aduc înca aminte ziua tinereţii.

Când parcă impietrit de lanţul vieţii,

Lăsam să-mi fugă visul de copil…

Şi trist , cădeam vrăjit de adormiri,

În holul lumii , m-aruncam în vid.

Şi fără să-nţeleg că-s lângă zid.

Credeam că-s aruncat de viaţă în exil.

Dar Cerul nu vroia să pier în cale,

De aceea ma atins cu amintiri.

Lăsând să-mi intre-n inimă iubiri,

Am înţales iar visul de copil…

Iar clipele din ziua mea de jale,

S-au prefăcut în zâmbet de vlăstar.

Şi-am cunoscut că-s viu prin har,

Prin sange… Pot fi iar copil…

Atunci am rupt din inimă robia,

Şi vesel cânt ca-n jocul de copil.

Mi-aduc aminte zâmbetul subtil…

Şi-n gând de dor iar strig: Sunt viu!

Adult

Acum ajuns în mijlocul vieţii,

Sunt mai copil decât copilăria.

Şi-s tânăr încă, aşteptând vecia.

Doar că-s prea fraget în gândire…

Cum am mai spus sunt înca un copil,

Căci viaţ-abia mi-a început tiptil.

Acum simpt că trăiesc iar tinereţea

Căci am şi zâmbetul… am şi tristetea…

Iar restul vietii mele fericite,

Va fi ca un fior de clipe în vecie.

Speranţa îmi va da iubire, casă, pâine…

Iar restul… Am să-ţi spun şi mâine…

Ciorchine părăsit...

2009-04-04T21:41:00.005+03:00

Ca o manta de primăvară,

Ca lacrima ce cade peste seară.

Un bob plăpând și răsucit,

Adoarme-n cuib, de frig pitit.

Tot trist și adormit în labirint,

Se plânge că e mic și pricăjit.

El bobul fin de poamă albăstrie,

Îneacă-n lacrimi praful de sub vie.

Și crede ca-fost adoptat în colivie,

De la vreo coacăză sau de la magazie

Poate că-s doar un miez de bob...

Se tot gandea, oi fi eu rod?...

Și tot lovit de amintiri visate,

Lăsând s-ajungă timpul pe-nserate.

Și parcă tot lovit de gândul sau amar,

Se aruncă în gol, și-și puse-n gând hotar.

Tot răsucindu-se prin vânt,

Parcă departe-ntr-alt pământ.

Văzu ca-n vis iar clipa dimineții,

Dar prea tarziu, zdrobită-i lumea vieții.

Storcit de glie stă lipit în praf,

Și frunza cade peste el cearsaf.

Îl plânge în hohot totă via,

Dar el e dus, în doliu-i toată podgoria.

Ciorchinele se stafidii în deznădejne,

Și toată via se-nvrăjbi de veste.

Dar el... stătea lovit de umilință,

Tot coborând în praf, în neființă.

Ciorchinii toți plângeau ca pe un rege,

De-ar mai fi el... Și de i-ar înțelege...

Ca fost iubit ca un mărgăritar croit,

Ca fost din dragoste împodobit.

El , bobul mititel,albastru-nverzit,

Bob fermecat cu daruri fericit.

Era feblețea cuibului de boabe roz,

De un albastru ,înspre mov...dar ce folos...

“Albastrul nostru mititel,cât l-am iubit”

Ecoul bobului bătrân se auzii în asfințit.

Dar ce folos... Când el e dus...

E dus , și nimeni nu-l aduce din apus.

Lovit de glie, strivit de nebunie...

Bobul trântit de diavol în pustie,

Începe să topească amintri amare,

Și toți se-ntreabă: Ce-o să fie oare?

Dar el, strivit sub frunza de salcâm,

Adoarme parcă trist în praful de pe drum.

Lăsând în urmă lacrimi și-un loc mai înroșit,

Dar timpul la uitat, cu toți l-au prăfuit.

Și peste vie adormi visarea,

Până ce altul iși visa salvarea...

Dar ce blestem avem in vie?

Azi se culege-n podgorie...

Și saci , și coșuri pline cu ciorcini,

Plâng fără preget un sfârșit de chin.

Toți , mare, mic sunt ametiți de roată,

Și-s storși de viață-n cuva fără pată.

Și mor în lacima trăirii lor albastre,

Dar nu-și dau seama că acum sunt astre...

Din boabele iubirii Lui divine,

Stăpânul a făcut must din ciorchine.

Și boabele sunt transformate-n miere,

Ce-aduce peste cântecul etern, plăcere.

Și veșnic mustul adormirii lor,

Unește bob cu bob în cor.

Dar bobul trist unit cu praful,

Tot răsfirat , îi suna ceasul...

Și adormit de mult în glie,

Rămane singur mort în vie.

Lăsând privirea de la viitor,

Privindu-se un impostor

Bobul strivit de glia vieții,

Înlacrimează-n vers , chair și poeții.

Dar câinii l-au mâncat strivit...

Din praful lumii adormit,

Și-i dus... Și dus rămâne,

Ai fost, n-ai vrut,te-ai dus bătrâne...

Nu vreau să mai adorm...

2009-04-04T21:18:00.003+03:00

Nu mai doresc s-adorm în lan,

Să spun povești să, merg în van.

Nu vreau s-ascult un cântec ros,

Nu vreau , nu vreau să plâng iar fără rost.

Nu vreau... nu mai suport robia,

Nu mai doresc în gânduri comedia.

Iar clipa să nu-mi fie ferecată,

Nu mai doresc în inimă armată.

Nu , nu vreau s-adorm în neștiință,

Nu vreau să zburd prin neființă.

Nu vreau. Și-atât. Nu-mănțeleg,

De ce nu pot iar viața să-mi dezleg?

De ce nu pot sa-adorm în inimă trăiri?

Să uit , s-alin să-ngrop porniri,

De ce nu mai trăiește primavara?

De ce să țin în lanțuri iar povara...?

Nu vreau ca lanțul să îmi fie frate,

Nu vreau ca clipa să-măngroape,

Nici roiul grii , aprins în gând,

Nu vreau să-mi fie vers ,nici rând.

Dar vreau speranța din refren,

Să stau , s-alerg , să urc în tren.

Pentru ca-n clipa adormirii din apus

Să pot s-aud un cantec mai supus.

Și zorii să se-aprindă în desiș

Și florile să prindă luminiș

Iar nu-ul meu să-mi fie Paradis,

Iar clipa, stropi de Cer deschis.

Un om nou...

2009-03-18T18:49:00.006+02:00

Am termiat cu lumea de cortegiu,
Am alungat din inimă al ei balsam.
Şi-am atârnat în suflet doar solfegiul,
Ce-mi cântă,şi m-atrage către mal.

Au adormit iar clipele de jale,
Şi zborul spre nimic s-a risipit.
Şi fericit în clipa de pe mare,
Am adormit pe braţul cel iubit.

Am răsfirat în adormirea serii,
Doar amintirile din ziua de martir.
În care Cel din clipa primăverii,
A adormit ca eu să fiu un mir.

Să-miresmez cu dragoste doar viaţa,
Şi cântul meu să-mi fie fericit.
Să binecuvinez în lume doar speranţa,
Şi vesel să-l trezesc pe adormit.

Pe cel ce doarme în neştire,
Pe cel ce înca n-a visat frumos.
Aş vrea să-i spun despre iubire,
Iubindu-l am să-l fac mai curajos,

Am să-l îndrept doar spre lumină,
Spre raza Soarelui din veşnicii.
Am să-i arăt doar calea către milă,
Am să-i stropesc iubirea în trăiri.

Şi până ce tot cerul mai coboara,
Şi până când doar serafimii mai zâmbesc.
Privesc la Glasul Vieţii-n primăvară
Şi veşnic vreau să-L preamăresc.

Potecile iubirii

2009-02-23T22:53:00.010+02:00

Luna , cuprinsă de întunericul serii,
Se lasă coboarâtă-n orizontul adânc.
Fără să murmure; în faptele vremii...
Luna coboar-n cânt, în pămnât.

Iar zori, zori veseli ca clipele,

Aleargă spre mijlocul vieţii.

Şi când ajunşi în capăt, doar visele

Îşi mai aduc aminte ziua tinereţii.

Şi tot încercuind minunea vieţii,

Merg prin fiori în clipe reci.

Şi nu-nţeleg de ce nici chiar poeţii,

N-au povestit de-acele mici poteci...

Poteci prin valurile clipei adormite,

Cărări prin gând şi prin Cuvant.

Tot prăfuite , tot ştrese, tot lovite,

Rămân acelaşi vechi poteci în gând...

Tot adormite de cercul omenirii,

Potecile sunt astăzi înca vi.

Şi –n lumea grea a învrăjbirii,

Te mustră, te-nvaţă a iubii.

Doar ele sunt Cuvant , sunt fericire,

Sunt poveştiri, şi pilde de urmat.

Potecile ,duc la izvorul de iubire,

La Cel ce vina ne-a cărat.

Potecile, au urme de lovire,

Căci mulţi sunt cei ce le lovesc.

Dar fiincă-s scrise din iubire,

De le răneşti..., tot înflorsc.

Şi sunt ca o mireasmă colorată,

Pictând în viaţă, flori de sens.

Făcând ca lumea îngânfată,

Să prindă aripi, din nonsens.

Şi doar potecile vorbesc de viaţă

De veşnicie, de lumini...

Şi peste griji , un pod se-nalţă,

Peste triseţe, larcimi şi loviri.

Şi toate-aduc în lume fericire,

Defapt şi toate duc la Dumnezeu.

Şi se-mpletesc în voiosie,

Şi-L laudă ,si-L strigă tot mereu.

Potecile sunt toate un mănunchi de dor,

Un calendar, o hartă a iubirii.

Sunt adunate-n vis, pe-un raft de nor,

Lăsate pentru ochii omenirii.

Dar sunt uitate în raftul cu mătănii,

În raftul cel ne mai vazut de timp.

Ca talisman, potecile iubirii,

Sunt tot purtate-n case de creştini.

Învăluite-n piei de păsări surde,

Lăsate parcă tot la fermantat.

Potecile n-au gură să mai urle.

Doar înca stau pe raft, în praf.

De-ar ştii creştinii ce-i Cuvântul,

Pe care-l înţelegi de prin poteci...

S-ar năpustii în rafturi ca şi hunii,

Tot răsfoind, n-ai cum să nu pricepi.

Şi cum potecile au flacără de veghe,

În nopate ai s-alungi tristeţi.

Iar dimineaţa o să vezi un nume:

Eternitatea, scopul astei veţi.

Un nume ,ce e tot cuprins în cale,

Un nume împletit cu praful din poteci,

Acelasi nume ce ne-a dat cărarea,

Isus , lumina viitoare-i dimineţi.

Şi soarele nu va mai coborâ în orizont,

Nici luna nu va mai creia durere.

Iar cercul îngânfat al zilei de pe front,

Va fi prin veşnicie, transformat în miere.

Sper...

2009-02-23T22:49:00.004+02:00

E linişte-n zgomotul vremii,
Ce-atacă timpanul în şoapte.
E pace în clipa plăcerii,
Dar totul e-n vis asta noapte.

Nu-i pace în lumea ce moare,
Nu-i cânt în poemul tristeţii.
Sunt lacrimi de viaţă în carte,
O carte-a durerilor vremii.

Dar înca speranţa nu-i praf,
Nu-i înca lovită de carte.
Spernaţa coboară din raft,
Scoţând omenirea din moarte.

Speranţa clădeşte victorii,
Ea spulberă clipe de griji.
Proclamă şi ziua de glorii.
Speranţa nu uită de timp...

Şi tot prin credinţa sperând,
Vad cerul cum urlă de vuiet.
Încerc să-nţeleg al meu gând,
Şi văd prin speranţă: Edenul.

Poate ca da... Poate ca nu...

2009-02-23T22:42:00.004+02:00

Poate că da , poate că nu,

Poate că nu mai ştiu nici eu.

Poate că daca nu ar fi aşa,

Poate că nu-ul ar fi mult mai greu...

Dar dacă nu ar fi un da în sens,

Şi dacă da s-ar tot topi în poate,

Poate că n-ar mai fi lafel.

Şi nu-ul s-ar lovii de şoapte.

Şi poate dacă n-am să înţeleg,

Cum nu mai poate fi şi da.

Atunci n-am să filozofesc

Atata da în nu şi poate.

Dar până nu s-ar înverzi în poate.

Şi da-ul s-ar topi în nu mai ştiu.

Am să mă lupt, dând iar din coate.

Pentru un da şi-un nu tot viu.

Şi poate, am să-l las uitat,

Doar da şi nu vorbesc în toate.

Şi dacă ştiu ca e adevarat,

N-am să mai spun mereu doar poate.

Doar da şi nu limba imi poate,

Şi din limbaj îl scot pe dacă.

Doar dacă poate da şi nu în toate,

Nu , da ,şi dacă, poate-altădată....

Darul nepretuit

2009-02-23T22:32:00.008+02:00

El a murit pentru-al nostru păcat,
Pentru ca eu, să pot fi curat.
Isus ne-a dat viaţă în dar,
Un nou început şi lacrimi de har.

In lume ne-a pus, un ţel şi un drum,
Coboarât din iubirea , din dragostea Lui.
Ne-a lăsat prin credinţă nădejde şi har,
Croind lacrimi vi din şoapte de far.

Luminând prin câmpii doar dragostea Lui,
Încep să pricep că-n zbor, totu-i fum,
Doar corăbile Sale mai sunt încă-n vis,
Căci totul e plâns , căci totu-i învins...

El a murit, a învins pentru om,
A trăit , a murit , a înviat ca un pom.
Ce prin roadele Sale omenirirea uimeşte,
Iar omul trezit , prin credinţă trăieşte.

Trăieşte prin Tatăl , prin Fiul iubit,
Trăieşte prin har, prin dar, mântuit.
Acceptă acum ca tată pe Hrist,
Ca prieten al tău pe cel ce-a murit.

Pune-L în gând , în inimi ,în vers,
Arată-i iubirea, arată-i un sens.
Pune-L ca ţel zi de zi pe Isus,
Şi-n fie ce ceas, clădeşte mai sus.

Fiul risipitor

2009-02-23T22:20:00.005+02:00

O! Tată! Nu ştii cât de tare-mi pare rău că am plecat...
O! Tată! Nu credeam, dar prin prostie te-am trădat...
Nici nu mai sunt vrednic să-ţi vorbesc.
Nu-s vrednic să-ţi spun Tată...
Căci sufletul mi-e plin de pată.
O ! Stăpânul meu! Sunt doar un om rău, pe cale...
Ai grijă de el , fă-l rob în grădinile Tale...
Am păcatuit împoriva Cerului Şi-npotriva Ta.
Stăpâne? Crezi că mă poţi ierta?...
------------------------------------------------------
Sigur că da, tu eşti fiul Meu.
Eu te-am răscumpărat,
Pe-când umblai în păcat...
Vino, şi-ţi voi da haina cea albă.
Căci erai mort, şi ai înviat,
Erai pierdut, şi ai fost găsit.
Deaceea, eşti fiul meu preaiubit...
-------------------------------------------------
Tată!... Îţi mulţumesc!... Tu m-ai salvat....
Şi din negura vremi m-ai scăpat.
Îţi mulţumesc, că azi sunt fiu al Tau.
Îţi mulţumesc, O! Scump Mântuitor!
--------------------------------------------
Şi au început să se veselească!...

Iartă-mă !

2009-02-23T22:10:00.004+02:00

Mărturisesc acum, c-am tot greşit...

Te-am aruncat, Te-am stins , şi Te-am jignit.

Mărturisesc, că-n fiecare zi...

Am tot găsit prilej de-a Te minţii.

Mărturisesc c-am fost un egoist,

Un om nedemn, un hoţ, un necinstit.

M-am depărtat cu gândul de la Tine,

Dar am căzut învins în oala de ruşine...

Dar n-am luat lecţii din loviri şi ură,

Şi Te-am lovit din neştiinţă pură.

Am alungat din via Ta poeţii,

Şi i-am zdrobit din clipa tinereţii.

Regret amarnic c-am făcut acestea,

Şi, IARTĂ-MĂ de tot ce Ţi-am greşit.

Iar din tristeţe şi din lacrimi,

Prin sânge, vreau să fiu călăuzit...

De ce nu vii?

2009-02-23T22:02:00.004+02:00

Încep să înţeleg de ce...
De ce coboară atâtea raze de speranţă,
De ce aleragă heruvimii printre nori,
De ce i-atâta zarva printre flori,
De ce o clipă zborul îmi înalţă.

Acum parcă şi cerul îmi deschide mintea
să-nţeleg de ce...
Cum clipa este iar chemată...
Cum raza este un mister..

De ce?...

De ce e linişte şi pace printre noi...
Cum parca ceaţa se destăinuie în viaţă,
Şi cum speranta neuitată înverzeşte-n voi...

De ce? O intrebare tot clădeşte nemurirea
Şi cerul parcă lasă fericiri,
Mă ţine gandul iar de mână,
Îmi dă speranţă, strâns legat de heruvimi.

Şi tot de ce-ul meu răsare-n veşnicii.
Şi înţeleg de ce atâtea semne printre lacrimi,
De ce doar cerul mai doreşte amintiri...
Iar lumea plânge de plăcere şi de vin...

De ce nu vii?

De ce nu vii acum, când totu-i pregătit de cale lungă
De ce nu vii , atât aş vrea să mai pricep...
De ce.?...De ce să mai aştept?...

Dar şi de ce-ul meu se lasă adormit,
Şi gândul îmi dospeşte că Cerul a venit.
A răsărit în inimi de martiri,
Lăsând în urmă paşi spre veşnicii

De ce nu vii?

Şi parcă dorul se transformă-n lacrimi,
Şi semne despletesc trăiri.
Văzând cum ultima strigare mai aşteaptă.
Încerc să răspândes în lume noi iubiri...

De ce nu vii?

Poate ce eu sunt cel ce n-am ştampila,
Şi cerul mă aşteaptă să fiu gata.
În rostul timpului , lăsat iar fără vină,
Strig şi aştept în lacrimi, veşnicii

De ce nu vii?