luni, 12 octombrie 2009

Speranţa din mormânt

În cimitir, tristetea se lasă agale printre gânduri,
O lacrimă, un hohot prea anost, străpunge.
Şi inima, şi viaţa, şi lumea toată plânge,
De-atâta moarte printre muritorii ce tot mor...

Şi moare orice clipă fericită, părinţii plâng,
Şi plânge parcă şi tristeţea în mormânt.
Iar el, cel fără viaţă, coboară în pământ,
Se varsă printre gene nori, şuvoi de plâns...

Se-arunca peste el , tristetea prin pământ,
Şi-apoi se-nfige crucea cea cărat, un stăvilar.
Se pune crucea peste-al chinului hotar,
Şi trist rămâne-n urma amintirilor din cimitir...

Un ţintirim, uitat de lumea din oraş, e gol...
Căci morţii sunt mai tristi ca-n ziua morţii lor.
Căci omul vrea sa uite, sa dea morţii uitării,
Dar toţi vor fi acolo în ziua-n mormântării.


Dar parcă cimitirul tot uitat de oameni, străluceste.
Şi cerul tot, fugar se despleteşte răsunând,
Şi trâmbiţi de argint prin heruvimi se-aud cântând.
E clipa când Hristos revine! Revine pe pământ!

Şi glasul său e auzit prin cimitir de morţii care dorm.
Treziţi din somn, ridică glasul catre Domnul lor,
Din praful morţii, şi din pământul ce le-a fost culcuş
Ei se trezesc nemuritori, prin glasul blândului Isus.

De-acum eternitatea le va fi locas divin.
Vor sta la masă printre heruvimi şi nori,
Şi vor vedea că veşnicia e mai dulce ca mormântul
Trezit pe veci din moarte, va răsuna pământul.

Niciun comentariu: