luni, 12 octombrie 2009

Viaţa...


Viaţa... mai bizară ca cercul... o sferă.
Se afla în gânguritul de ceaţă efemeră.
Necunoscută printre gândurile lumii,
Izbucneşte printre poemele lunii.

Viaţa... Necunoscută încă ştiinţei,
Trăieste prin glasul nebănuit al credinţei.
Neînsemnată pentru sinapsele precise,
Dar descoperită nefericitelor inimi ucise.

Viaţa... un timp între spital şi morminte,
Pentru gândul turbat al ştiinţelor clipe.
Dar neînţeleasă înca printre oamani,
Rămânând un mister al vorbelor goale.

Viaţa...o şansă spre eterne dorinţe,
Unica spernaţă ce trece de morminte.
Ultima sclipire de har în libertate,
Viaţa... e şansa ta de găsi eternitate.

Scânteia vieţii

Printre ramurile vieții contemporane,
Adormite încă de murmurul grijilor.
Printre gândurile șovăielnice de migrene,
Răsare parcă prin credință scâteia.

Lovită de difuzor, printre mormane,
E deviată iar de pe cordonul iubirii.
Dar printre mizeriile lumii carnale,
Scânteia răsare prin viață în inimi.

Din cancerul pielii străpuns de durere,
Scânteia topește escrocul prin sânge.
Și lasă în viață făpturi de plăcere,
Scânteia prin lacrimi, străpunge...

Și vindecă lumea de lanțul durerii,
Pastrand veșnicia in gânduri curate,
Și curăță corpul de bolile vremii.
Scăteia loveste , în inimi spălate…

Vis…


Adormit adorm adormirile adormitului,
Adorând adorarea dorinţei adevărului.
Dorind să nu mai adorm prin adormiri,
Ador să adorm pe adierea acelei amintiri...

Nebunie


Nebunul piere prin propie prostie,
Lăsând nenorocirea să-i fie nebunie.
Păzeşte amintirea prin vase de nimic,
Croind poveşti , iluzii, din basme în ibric.

Topeşte libertatea prin spume de imfam,
Robind în inimi fapta, ce-l face criminal.
Sporeşte inamicul, şi-i cere să revină.
Nebun prin viaţa asta e prostul în lumină…

Nebun nu e acela ce face pe nebunu,
Nici cel ce dă din coate să fie number unu.
Ci cel nebun prin ţară e omul ipocrit
Sunt cei ce sting credinţa, ei, oamnei de nimic…

Nebuni sunt toti aceia ce uita a iubii,
E toată preoţia ce uit-a oferii.
E tot creştinul care te lasă lat prin vorbe,
Cel ce strapunge inimi, uitând că-s plini de norme.

Sunt toţi nebuni ai lumii, cei ce trăiesc prin ura,
Uitând fraţia vremii, boicotând prin zgură.
Uitând lumina grasă ce le orbeste mintea,
Nebun e cel ce uită, iubirea, calea, ţinta…

Lumina luminează deacum săracii vremii,
Tot părasind ştiinţa, nebunii aste-i serii.
Crezand ca ştiu atatea prin viaţă a trăii,
Nebunii cred în’trânşi , că nu vor mai murii.

Nebun e tot acela ce neagă Dumnezeul,
Nebun e cel ce stinge lumina; urcă eul…
Nebun rămâne-n viaţă cel ce Te uită-n Carte,
Şi crede despre Tine , că azi ,vei fi departe.

Trezeşte-ţi nebunia , tu om , nimic prin lume,
Priveşte-nţelepciunea ce poate să te-adune.
Să-ţi dea prin Carte sensul cel cauţi cu mult dor,
Prin harul nemuriri , prin El, vei prinde primul zbor!...

Găsit…


Târziu…
Când gândul nu mai poate să discearnă,
Când clipele sunt şterse…
Când ochii sunt orbiţi,

Când clipa grii apare printre seară,
Tărziu îmi mai aduc aminte poezii...

Şi clipele…
Mai agale ca zborul,
Mă lasă să zburd prin eternul conflict,
Părasit…
Am crezut c-am ajuns.
Târziu…
Am priceput,
Că defapt am apus…

Nu ştiam că norul cel grii eram eu,
Că noaptea târzie mă gonea în infern.
Nu credeam…
Că pot sa adorm amintiri,
Nu credeam că Te-am stins.
Dar în noapte,
Sunt trist…

Noaptea prin basmele ei rugătoare.
Mă cuprindea în uitare
Coborât în pământ,
În noroi…
Plin de lut…
Căutam.

Un răspuns , o mână , un semn,
O carte, un cuvânt, un îndemn.
Căutat , căutând căutarea,
Am visat…
Sau a fost real?
Că Isus mi-a găsit într-o zi…
Căutarea…

Căutare

Mă plimb cu balonul de vise, prin gând,
Adunând printre muguri de zbor un apus.
Un apus al eternei chemari către vânt,
Căutând printre rânduri: răspuns.

Tot caut, răpus în prăfuitul meu zbor,
Mă cobor în colţul cu vise tărzii.
Visând lumea roz, măcar până mor,
Aprinsă în golul meu suflet din zi.

Şi căutarea-mi pare veşnicie,
Când toate sunt tot chinute şi ascunse.
Şi bat, şi strig printr-o lume pustie,
Caut tihnit , fericiri neapuse.

Strig către mare, strig către zori,
Dar cântul mi-e pasare surdă.
Şi cheful mi-e singurul câmp plin de flori,
Tot strig , un răspuns aş vrea să m-audă.

Atunci veşnicia îmi trece prin plete,
Şi vântul târziu mă lasă să zbor.
Urc prin credinta pe vârfuri semeţe,
Şi cânt fercit, credincios, până mor…

Speranţa din mormânt

În cimitir, tristetea se lasă agale printre gânduri,
O lacrimă, un hohot prea anost, străpunge.
Şi inima, şi viaţa, şi lumea toată plânge,
De-atâta moarte printre muritorii ce tot mor...

Şi moare orice clipă fericită, părinţii plâng,
Şi plânge parcă şi tristeţea în mormânt.
Iar el, cel fără viaţă, coboară în pământ,
Se varsă printre gene nori, şuvoi de plâns...

Se-arunca peste el , tristetea prin pământ,
Şi-apoi se-nfige crucea cea cărat, un stăvilar.
Se pune crucea peste-al chinului hotar,
Şi trist rămâne-n urma amintirilor din cimitir...

Un ţintirim, uitat de lumea din oraş, e gol...
Căci morţii sunt mai tristi ca-n ziua morţii lor.
Căci omul vrea sa uite, sa dea morţii uitării,
Dar toţi vor fi acolo în ziua-n mormântării.


Dar parcă cimitirul tot uitat de oameni, străluceste.
Şi cerul tot, fugar se despleteşte răsunând,
Şi trâmbiţi de argint prin heruvimi se-aud cântând.
E clipa când Hristos revine! Revine pe pământ!

Şi glasul său e auzit prin cimitir de morţii care dorm.
Treziţi din somn, ridică glasul catre Domnul lor,
Din praful morţii, şi din pământul ce le-a fost culcuş
Ei se trezesc nemuritori, prin glasul blândului Isus.

De-acum eternitatea le va fi locas divin.
Vor sta la masă printre heruvimi şi nori,
Şi vor vedea că veşnicia e mai dulce ca mormântul
Trezit pe veci din moarte, va răsuna pământul.

Vreau pacea Ta!

Mă simt aşa de singur în camera prea goală,
Obloanele din geam, îmi sunt şi azi târzii.
Mă prind de întuneric prin clipa cea amară.
Pereţi-mi sunt prea înghesuiţi şi parcă vi.

Mă-ngrijorează zgomotul din noapte,
Nu ştiu de ce dar frica mi-e stăpână.
Pe inimă, pe gânduri şi prin şoapte,
Parcă mă spreie mai mult, gândirea mea...

Nu mai suport, nu mai doresc anxietate,
Mă roade dorul de o pace ca a Ta...
Lovit iar de sindromul de frica fără fapte,
Strig răguşit: Coboară-n viaţa mea!

Strig către tine-n noaptea durerilor ce rod,
Ascultă-Mă Tu Tată, zdrobeşte frica mea.
Uimit de spaima lumii, şi prins în ea ca rob,
Caut priviri senine, caut privirea Ta.

Doresc a Ta prezenţă, doresc a Ta iubire,
Dă-mi pacea Ta părinte, şi ia-mă azi de mână.
Dă-mi dragostea prin suflet, dă-mi azi altă simţire,
Vreau pacea de la Tine, vreau să-mi fie stăpână.

Deatunci , ma ştiu puternc prin camera mâhnită,
Ştiu că nu-s singur astazi, sunt printre îngeri iar.
Mă ţi de mână Tată, şi frica mi-e zdrobită,
Doar pacea Ta, Isuse, mă scapă din amar...

Dragostea dintâi

Mă simpt pustiu şi gol, căzut în neştiinaţă,
M-arunc în golul sufletesc, lovit de necredinţă.
Te-am părăsit, te-am stins , şi te-am lovit,
Pe Tine Tată , Dumnezeu din Ceruri preaiubit.

A fost frumos când amândoi pe calea vieţii mele,
Eram buni prieteni şi-n pace şi-n războaie grele…
În fiecare dimineaţă mă trezeam cu tine printre rânduri,
Visând spre veşnicie, m-alinai prin speranţe şi gânduri…

Cât de frumos visam amândoi către stele,
Îmi spuneai zi de zi : “Tu eşti una din ele,
Vei fi prinţ în areale palatelor Noastre,
Cântând printre îngeri, fercirea prin astre!”

Cât de frumos îmi povesteai de Tatăl nostru Ceresc,
Că-i dragostea nemarginită, Cuvântul: te iubesc.
Câtă armonie îmi era printre gânduri,
Când veşniciea-mi tresălta printre rânduri…

Răsfoiam zi de zi povestea ta plină de viaţă,
Ce mă propulsa prin credinţă, prin ceaţă.
Ce frumos a mai fost cu tine prin lume,
Cât îmi pare de rău că ţi-am stins din renume…

Nu înţeleg de ce-am plecat aşa de lângă Tine,
Când toate, îmi mergeau , prin viaţă, prin ganduri,prea bine…
Mă simpt acum prea gol, prea adormit prin lumea părsită,
Te-am stins , te-am tot lovit, şi viaţa mi-e mâhnită…

Mai poţi să vi în viaţa mea înca o dată? Vino grabnic…
Nu mă lăsa să te adorm iar printre griji; tot veşnic,
Nu vreau să mai fiu singur prin mulţimea răzvrătită.
Ci vreau, iertata-mi gândul şi viaţa mea mânjită…

De m-ai culege din noroiul lumii adormite,
Tot răzvrătit , tot azvârlit, lovit printre morminte.
De mi-ai lua mâna şi m-ai urca spre culme,
Ţi-aş fi tovarăş iar , războinic pentru lume…

Ţi-aş apăra credincioşia ca ochii mei din suflet,
Şi ţi-aş purta şi steagul pe-acest pământ tot şubred.
Ţi-aş aduna în oaste toata povestea tării,
Să biruim prin gânduri , prin viaţă, infractorii…

Atunci vom fi iar prieteni, trezit prin vraja crucii,
Vom aduna culegeri de gânduri printre rânduri.
Trezit de frumuseţea palatelor din stele,
Vom fi prin veşnicie, vrajiţi zburând prin ele…

Criminal...

Eu, da, eu ți-am bătut cuiul azi, și ieri,
Da , doar eu ți-am bătut cuie mereu,
În palma amintirilor Tale chinuitoare,
Ţi-am facut răni adâci , multe și-amare...

Ți-am ciuruit palma de cuiele mele prea strâmbe,
Te-am înțepat cu neglijența mea-n sânge.
Și eu, cu nuiaua de piele, Te-am biciuit, cu păcatel mele.
Lăsându-Te zdrobit, azi pe cruce Ți-am dat pelin ...

Azi te-am scuipat drept în față, fără milă,
Ți-am dat o palmă și apoi te-am condamnat.
Da, azi... Ca în fiecare zi a vieții mele,te-am uitat...
Te-am condamnat și te-am împuns în coastă...

Rănile vieții mele de păcat sunt mai grele ca crucea,
Doar eu , cu păcatul meu adunat, te-am crucificat.
Da, eu , zi de zi te-am bătut peste gânduri cu fapte,
Doar eu, te-am jungiat pe la spate, în noapte...

Tu , mureai pentru mine, eu te omoram fără milă,
Tu, te jerfeai pentru palmele luate, eu râdeam ...
Doar Tu mă iubeai printre lacrimi , fără vină
Eu te-am jertfit, umilit, ucis , și nu plangeam...

Acum plâng, când imi dau seama de vină...
Sunt mai pătat decat orice criminal fără milă.
Eu, știam că Tu ești Dumnezeu... Totusi...
Te-am lovit cu ură, răzvrătit te-am ucis...

Dar Tu, nu m-ai urât, nu mai condamnat,
Dar ai murit, plângeam, totuși ai înviat!
M-am ascuns de fața Ta , căci tremuram...
Te omorâsem cu faptele mele... Plangeam...

Tu, m-ai căutat printre mormintele vremii,
Printre mormanele de noroi din cipele serii.
M-ai găsit... Mi-ai întins mâna ta rugătoare
Zâmbindu-mi, ridicându-mă , arătându-mi iertare...

Plângeam mai agale ca ieri, dar mai vesel,
Cum am putut , să te scuip, să te bat? Te-am ucis...
De ce am fost așa de-ntunecat? Te-am lovit...
Cu toate acestea, doar Tu, Isus, m-ai iubit...

Apoi m-ai găsit la răstimpuri de drumuri,
Și mi-ai spus că nu mă condamni...
Apoi plin de bunătate , prin gănduri
Mi-ai spus: ... Du-te! ... Și nu mai păcătui!...

Pot fi și eu salvat?

Trist, mai trist ca gândul mâhnit,
Mă cobor în deznadejde, zdrobit.
Mă-ntreb, mai e cineva să mă ierte?
Mai e cineva?... Măcar să mă certe!

Mai e cineva prin gândul meu ros?
Un susur, un glas, mai este vreun rost?
Mai stigă la mine tot Cerul prin gânduri?
Mai este vreun Duh ce-mi șopteste în rânduri?

Duhul Sfânt, l-am zdrobit prin trădare?
A plecat El din mine, lovit de nepăsare?
Am adunat prea multe căramizi printre stele?
Construind un zid între mine și ele?

Mă simpt adormit prin grijile vieții,
Și știu că Te-am lovit prin faptele ceții.
Dar oare Duhul m-a părsit prin lume?
Sunt oare singur , sunt oare fără nume?

Gândindu-mă atat la deznădejdea mea,
Am uitat printre gândul tot gri , viața Ta.
Am uitat cum ai murit pentru mine,
Am uitat, că m-ai vrut zi de zi lângă Tine.

Ai milă de mine! O, Domane-n bunătatea Ta,
Și șterge dupa îndurarea Ta, fărădelegea mea!
Și spală-mi viața mea de nelegiuirile mele!
O, Domane! Curațește-mă de păcatele grele!...

Căci îmi cunosc bine răzvrătirea amară,
Și păcatul meu stă neclintit, o povară...
Căci împotriva Ta , mereu, am păcătuit,
Și zi de zi , împotriva Ta , m-am răzvratit.

Așa că vei fi drept în hotărârea Ta,
Și fără vină-n judecarea mea.
Vei hotarâ ce dorești pentru mine,
De acum mai doresc , doar să fiu lângă Tine.

Căci în păcat m-a zămislit mama mea,
Și în nelegiuire stă lumea, zdorbită și rea...
Dar Tu-mi ceri ca adevărul să-mi fie în gând.
Înțelepțește-mă Tu, cu glasul tău blând!

Curățește-mă Doamne cu isop, să fiu iar curat,
Mă spală Tu Tata ! Prin sânge-s salvat!
Și fă-mă s-aud iarași prin gând veselie,
Și inima... Îmi va fi iarăși zglobie...

Întoarceți ,o Domane privirea de la gafele mele,
Păcatele grele și gândurile să-mi fie șterse din stele.
Zidește în mine o inimă curată și-un duh nou,stabil,
Un duh de iubire și pace din plin...

O! Domane nu mă lepăda! Nu mă uita!
Sunt azi aici să-mi cer iertare. Nu pleca!
Nu-ți lua Tu fața de pe-acest pământ,
Și nu lua de la mine Duhul tău cel Sfânt!

Dă-mi iarăși printre gânduri bucuria mântuirii,
Să-nvaț iar printre inimi , poveste iubirii.
Și spijinește-mi viața cu Duh de bunătate,
Bunăvoința-n cale, căutând iar dreptate…

Și-atunci voi proslăvii numele Tău printre popoare,
Și păcătoșii vor afla prin mine de iubirea Ta mare,
Vor tresălta de bucurie prin stele
Pentru că azi, si eu, și ei , putem fi printre ele…

Dumnezeul mântuirii mele , izbăvește-mă de păcatul meu,
Iartă-Mă Tată, și-ți voi cânta îndurarea prin lume mereu.
Deschide-mi buzele și te voi lăuda,
Deschide-mi ochii ! Prin lume să-ți văd calea Ta…

Ți-aș fi adus zecime și daruri și ofrande,
Ți-aș fi adus și oameni poate și case și palate.
Dar tu dorești doar inimi, zdrobite și mâhnite,
Să le învii prin sange, cu pace-nrobite…

Și îndurarea Ta, să-mi fie Paradis,
Să știu că veșnicia nu-i doar un veșnic vis.
E bunătatea Ta prin lume adunată,
Acum, iertat de vină, pot să-ți spun iarăși: Tată!...