vineri, 3 iulie 2009

Confuz


Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,
Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.
Te vedeam nepătată, nelovită de ură,
Te credeam bunătatea divină şi pură...

Te vedeam prin prisma iubirii divine,
Şi credeam despre tine că ştii nemurire.
Ca vei sta neclintită-n vecia ce vine,
Prin lanţuri şi vânt ... Chiar plângeam pentru tine...


Ca o stâncă prin veacuri, ca o lacrimă vie,
Stăteai parcă veşnic nelcintită făclie.
Adevarul etern îl păstrai pentru veacuri,
Şi erai pentru lume o carte de leacuri.

Erai pentru mine un izvor de cuvinte,
Un glas de iubire , un cântec fierbinte.
Te privesc de copil... Biserica mea,
Dar văd că prin timpuri, s-a dus faima ta...

Te văd tot mai stinsă, mai plină de cioturi,
Te văd părăsită , uitată-ntre corturi.
Te privesc cu orare , dar speranţa nu-mi piere...
Te văd adormită, nu-mi face plăcere...

Căci toţi au ajuns o ceată de laşi,
Un cârd de mişei ce stau prinşi în şah.
Au limba întinsă ca un arc de minciună,
Şi tolba de glasuri l-e plină de ură.

Adevarul nu-i forţa , nici gura nu-i sfat,
Nu cunosc veşnicia... cum credeam altădat.
Îl alungă pe vameş, părăsesc pe orfan,
Îl strivesc prin oftat , şi-i aruncă un ban...

E pustie tristetea prin scaune goale,
Adorm prin credinţă copii la amvoane...
Şi-s tot mai aprinşi către ură şi ceartă,
Şi uită că-s fraţi, pentr-o viaţă deşartă...

Se feresc printre oameni şi frate de frate,
Să nu se atingă de inimi prin şoapte.
Să nu mai cârtească un glas către altul,
Căci bârfa l-e mamă şi strâmb l-este pasul...

Se trag prin trădare, prin şoapte bizare,
Se fură prin vorbe, prin glasuri amare...
Se trudesc pentru moarte în râuri de ură,
Se trudesc pentru rău... Se ucid şi se fură...

Făţarnic l-e glasul , şi predica mută,
Când nu vor s-asulte ce Cartea-i îndrumă...
Făţarnic l-e gândul prin Sabat zburdând,
Căci nu vor s-asculte pe Cel ce l-e Sfânt.

Iubirea-i uitată, şi mila nu-i pură,
Iar dragoste lor l-e plină de sgură.
Uitată prin timpuri l-e dragostea primă,
Şi prima iubire-i turtită spre crimă...

Doar Cuvantul suspină, privind la ai Săi,
Doar El mai alină pe cei în nevoi.
Dar restul naturii şi gândul turbat,
Le este de Tatăl prin milă-ntrebat:

De ce ai plecat din a Mea fercire?
De ce pentru faimă ai uitat de iubire?
Unde iţi este acum, prima viaţă?
De ce-ai aruncat prima dragoste-n piaţă?...

Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,
Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.
Te vedeam nepătată, nelovită de ură,
Te credeam bunătatea divină şi pură...

Niciun comentariu: