vineri, 3 iulie 2009

Ridicol


Din caldarâmul lumii nămoloase,
Cică un brontozaur a urcat spre culme.
Şi din maimuţa adormită prin mutaţii,
A adunat spre centru în om halucinaţii.

Drogat îmi pare omul din regnul “stie tot”,
Ce mă loveşte-n fraze, de un ridicol mort.
Că punctul emsferic, a bubuit prin cosmos,
Iar prin transfuzii-n crustă am dobândit şi eros...

Ce fraze să mai fie să-mi mai tulbure mintea,
Când din maimuţa emo, am devenit noi om.
Cum să-mi mai fie viaţa când sunt defapt ridicol,
Născut în roata vieţii , de-un greier înspre om?

Cum să mai trec eu lumea când n-am nici început
Ci din hazard trăiesc , şi înspre el mă duc..?
Cum doar materii mişcă şi fulgerul mă cheamă,
Să fiu din mâl – persoana ce ştie a iubii...?

Ce viaţa mai e asta când nu mai pot gândii?
Şi cică ea, ştiinţa, mă face maimuţoi,
Să zic eu că-i ridicol, din gândul meu mahnit?
Mă rog... Voi oamnei simpli, mai ziceţi-le voi...

Schimbare...


Mă jucam prin coclauri de râsete triste,
Aducând peste fire un cântec mai lin.
M-aruncam în iubirea tristeții aprinse,
Adunând din cuprisul adânc numai chin.

Primăvara îmi lua în hazard melodia,
Iar toamna mi-era adormită prin vii.
Adunam peste câmpuri în saci toata glia,
Și Cerul mi-era pentru veci , tot mai grii

Și lumea-mi părea tot mai tristă prin țară.
Și vara-mi topea amintirile-n seci melodii.
Lăsam prin păduri , și iarna să pară,
Că toate prin gând îmi sunt doar zglobii...

Atârnat de un clește prin lumea aprinsă,
Prin rafturi târat de voință, de la nord la apus,
Găsi prăfuită în raftul de sus, o Carte respinsă,
O Carte prin veacuri, un glas, un răspuns...

De-atunci...

Mă joc printre gânduri cu vorbele-n șoapte,
Aducând peste fire un cântec supus.
M-arunc în iubirea divină, prin noapte,
Aduncând din cuprinsul divin, un răspuns.

Primăvara mă-ncanta cu versul ei blând,
Iar toamna-mi trezește în mine iubiri,
Adun prin câmpii doar șoapte de sfânt.
Iar Cerul îmi este albastru-n-trăiri.

Și lumea îmi pare mai veselă-n țară,
Și vara mai rece , prin calde-armonii.
Și iarna îmi ninge, prin cânturi de seară
Și ochii mei veselei îmi cântă zglobii.

Escroc


Mi-e silă de succesul meu prin lume,
Când prin minciună, ură și trădare,
Am adunat doar fapte fără nume.
Doar o fărâmă de plăceri amare...

Nu mai suport succesul meu trădat,
Lovit de cantecul aprins în labirit.
Mă-ntorc grăbit, nu vreau să fiu damnat,
Deșii sunt doar un om turtit...

Grăbit mi-e gândul către ură...
Către minciună și blestem amar.
Găsind plăceri în lupta pură,
Mă-nec în larcimile din pahar...

Sunt doar un mare ticălos...
Un hoț de gânduri bune de prin minte.
Mă fur, mă mint, sunt chiar pompos,
Sunt un escroc, prin simțăminte.

Escroc prin gândul meu mâhnit,
Mă mint că-s înca printre îngeri.
Mă cred prin milă , cel iubit,
Dar nu mă văd , că-s plin de plângeri...

Și deaceea mă înalt prin gloată,
Și nasul îl arunc tot înspre cer.
Mă cred un împărat în șatră,
Da nu știu că-s un jalnic puradel...

Acum mă prind doar de lumină.
Și spun că-s ticălos și rău...
Știu că prin milă pot scăpa de vină...
Căci El muri. Dar eu am fost cel rău...

Sunt aici! Nu mă vezi?


Nu te gândii că hoțul sunt chiar Eu,
Nu aduna în suflet ură și ranchiună,
Nu mă pâdii ca pe-un hoț mereu,
Iți spun doar adevarul, nu minciuna.

Nu mă privii așa uitat de lume.
Nu mă gonii din viața ta, pentru nimic.
Nu sunt aici pentru renume.
Sunt pentru tine azi doar un bandit?

Nu-s hoț, chiar de-oi veni ca un bandit.
Nu-s nici un răpitor , nici terorist.
Nu m-acuza, nu eu te-am tot lovit...
Doar înțelege , nu fi trist!

Zâmbește , nu-s nici hoț, nici terorist,
Acorda-mi doar o șansă, privește către cer.
Atunci n-ai să mai vezi în mine alarmist.
Ci din iubire, ai să vezi, că Cerul nu-i mister.

Nu sunt nici dumnezeul tău ciudat.
Nu sunt nici chiar un rege dictator.
Vreau doar sa-ți fiu un prieten minunat,
Un plând păstor, părinte iubitor...

Nu mă privii așa ciudat prin lume...
Am fost , exist , voi fi, doar ca să-ți fie bine.
Gândește doar puțin spre mila mea,
Și ai să înțelgi deplin a mea iubire.

Nu mă uita prin negurile lumii,
Când toți îți spun că sunt un mit frumos.
Nu mă privii ca pe un basm al vremii,
Ci iată-Mă sunt viu, și-s astăzi înca de folos.

Sunt azi prin negurile vremii adormite,
Un rug aprins în imimi de copii.
Și șterg din lacrimi amintiri vrăjite,
Privind în voi, adun noi amintiri.

Nu mă mai ignora prin lanțul vremii,
Nu Mă uita prin raftul tău zdrobit,
Sunt astăzi doar în pragul serii?
Sunt pentru tine doar un mit lovit?

Chiar nu mă vezi? Nu mă observi în lume?
Chiar nu mai înțelegi natura ce mă strigă?
Stai doar o clipă și privește peste nume,
Și ai să vezi, sunt chiar mai mult decat o pildă...

Sunt Dumnezeul tau ,ce azi te chiamă,
Nu ignora chemarea Mea din miezul nopții.
Sunt tot aici , la ușa ta, copile, vino iară,
Deschid-Mi azi , desleagă lanțul porții.

Și am să intru cu alai de mare fercire,
Cu îngeri printre gânduri am să-ți cânt.
Am să-ți croiesc prin vene zori de veșnicie,
Atunci îmi vei fi purtătorul de cuvânt.

Vom aduna prin valurile lumii doar speranță,
Și inima-ți va fi potop de raze de iubire.
Vei admira doar frumusețile în viață,
Vei înțelege că sunt azi, și-n veșnicie...

Aștept...


Privind iar spre cerul albastru sublim,
Aștept iar în viață să cânt tot mai viu,
Să sper iar mi-e dor de tărâmul de vis,
Căci Isus prin profeți așa mi-a promis.

Un tărâm de iubire și pace din plin,
Atunci voi vedea iar cerul senin,
Să cânt veșnciea în lacrimi de dor,
Să ard în credință doar vise de zbor.

Să zbor printre clipe în ceasul sublim,
Să cânte în vecii al iubirii suspin...
Că cerul dădu pentru inima mea,
Pe Isus ca să moara, să-mi fie o stea...

O stea de iubire din dragostea Lui,
O ceată de viață în cârdul de pui,
Ca Cerul întreg să culeagă iar rod,
Și eu să aleg veșnicia ca zbor.

Furtună


Azi ploaia-mi bate în conștiință,
Și roua mă topește din priviri,
Mă curăță iar vihorul de chin.
Și-n toată calea mea sunt spini.

Mă risipește gândul printre neguri,
Iar fulgerul îmi proiectează amintiri,
M-adapă visul printre râuri.
Fără să văd de spini, mici trandafiri.

Rafalele iubirii îmi bat în geam plăpând,
Chemând în visul serii noi amintiri de har.
Iar eu rămân în cale tot adormit în gând,
Visând chemari spre Cer, spre-un minunat Cuvant.

Înlăcrimat


Înlăcrimat mi-era si chipul prins de gând,
Văzând-mi drumul în-spre vânt.
Lovit de grija mea din sufletul plăpând
Mă îndoiam prin șoapte, de Cuvant...

Și chinuit mi-era și gândul meu prin nori,
Răsfirand clipe reci printre gânduri...
Aprindeam în mine jocul de fiori,
Și adormeam tot trist lovit de rânduri...

Înlăcrimat e gândul meu când iar Te văd.
Fața Ta mă ajută să zbor printre ploi.
Să aprind iar în suflet iubire în nod.
Plângând fercit, știindu-ne doi...

Vreau să nu mai plâng iar peste vânt,
Ci iubirea să râda prin șoapte de nori.
Să-mi privesc iubirea prin gând,
Să-ți culeg pentru Tine, doar flori...

Succes


Succesul nu-i ce crezi...
Știu sigur nu-i nici aur nici trăire,
Ai fi mirat ... Dar nu e nici vecie.
Succesul nu-i ce crezi...
Nu e balsam de gânduri adunate,
Nu e cuvântul tău aprins de șoapte,
Nu e ce crezi... Nu-i nemurire,
Nici fercirea blândă din iubire.
Succesul nu-i ce crezi...
Succesul nu e patima averii,
Nu-i nici plăcerea omului puterii,
Nu-i drumul tău plin de iubire,
Succesul nu-i nici țintă nici trăire.

Succesul e timpul iubirii...
Când Cerul a scris mântuire,
E clipa când Omul durerii,
A scos pentru tine iubire...
Când El prin credința de veacuri,
Plapand doar privind catre mila
Ți-a dat pentru veci mântuire,
De-atunci și succesul e-n tine...

Singur prin fabulă...


A fost o dată , sau poate încă mai există,
O lume mică, grea şi pesimistă.
În care greierele , timid ca altădată,
încearcă să găsească tiptil şi el consoartă.

În lumea asta grea ,lovită, şi turtită,
Mai exista în frunzăriş şi-o altă gâză mică.
Ea, furnicuţa , tânără şi fără alte griji,
Tot aştepta pe cineva s-o ia la măritiş.

Şi el stătea în luminiş spre seară,
Şi îşi cânta în gând poemul său de vară.
Tot adormit în vise încurcate.
Dorea ca poate mâine şi ea să se arate...

Dar ea... nu-l cunoştea şi nici nu îi plăcea cântarea,
Era în pragul primaverii şi munca îi era povara.
Dar tot visa la cineva din furnicar,
C-o va peţii, apoi vor face şi-un hambar...

Şi trecu primăvara în lanţul ei pufos,
Iar greierele nostru cânta tot mai frumos,
Se adunau brotacii să-i cupere CD-ul,
Dar ea lipsea din cadru, şi el plângea ,pustiul...

Iar furnicuţa noastră tot tristă ca-nainte.
De frica pustirii , fugii spre altă glie.
Dar singura prin lume, plângea că încă-i vie,
Şi nimeni n-o mai cere în lume de soţie...

Iar greierele-n iarbă plângea udând chitara,
Şi peste coarda vieţii îi adormii visarea...
Până zării în frunze o tânără furnică,
Ce tot plângea în zare şi i se făcu milă...

O întreba de viaţă , timid că-i plăcea fata...
Şi ea ofta în suflet, el îşi fixa cravata.
Şi ridica chitara şi îi cânta un dor,
Iar ea zâmbii în plânset şi-l ajuta în cor...

Se strâse toată vestea, de cuplul cântăreţ,
Cum o furnică mică, cânta c-un greier creţ.
Aşa trăiră viaţa , tot ferciţi în frunze,
Pâna ce omul sadic, lovi povestea lor...

Pentru că te-am iubit...


De mult , când încă timpul nu era o vreme,
Şi gândul nu era aprins către durere,
Când veşnicia începea agale printre nori,
Atunci un veşnic plan era cuprins în zori.

Atunci in venele cuprinse de iubire infinită,
Răsăreau printre muguri de vis... Fericită,
Parcă inima Lui, din cuprinsul etern.
Tresălata, că-ntr-o zi va scăpa de infern...

Parcă , din atoateştiutoarea Lui viaţă,
Cuprindea ca-ntr-un vis , ultima ta dimineaţă...
Te vedea adormit de trădare, dar visa-ncontinoare...
Te vedea biruitor printre stele, tu, una din ele...

De mult, când ceasul iubirii bătea către viaţă,
Când gândul divin plănuia o salvare mareaţă.
Când cerul abaia începa să picteze pe flori,
Atunci doar El ,doar El mai plângea printre nori...

Singur, doar El, Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt...
Tresăltau de iubire , de speranţă prind gând.
Visau, defapt ştiau , că vei fi prin Isus mântuit.
Cunoşteau viaţa ta , deaceea, de-atunci te-au iubit...

Privind în viitorul nostru sumbru de groază,
Doar El s-a coborât printre oameni pe-o rază.
Lăsând în trecut cerescul Său tron,
Ne-a iubit pân-la cap, pân-la capăt de drum...

Iubirea infinită, ce n-are nici zar, nici povară,
S-a cuprins într-un glas ce ţi-a luat din ocară...
S-a topit într-un lac, într-un lac de pudoare,
Din cerescul său tron , a ajuns prin canale.

A murit, a murit prin păcat veşncia o clipă...
Atunci am privit către crucea tihnită,
Lăsată în munte , şi plină de sânge,
Prin ramura vieţii, îngâna spre a plânge...

A ajuns Prinţul vieţii prin lanţul de moarte,
Să adoarmă în glie, cuprins într-o carte...
Prin giulgiul de jale muşcat de-a lor mamă,
Pământul întreg, gusta fruct de dramă...

Dar Pământul nu poate să ţina în el veşnicia,
Căci doar păcătosul işi ţine în el toată glia...
Dar divinul străpunge prin neguri păcatul,
Îl strânge-n mănuchi şi-l stropeşte în sânge...

În adâncul robiei, Isus singur plânge...
Că ştie că viaţa pe veci o va strânge.
Atunci Prinţul lumii învie spre viaţă,
Zdorbind moartea-n vale, priveşte în munte...

Veşncia îi spune prin gânduri spre Tată,
Că moartea a fost pentru veci spulberată.
Şi veşnic tresaltă prin vise, prin nori...
Că doar prin mormânt, a putut strânge flori...

Confuz


Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,
Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.
Te vedeam nepătată, nelovită de ură,
Te credeam bunătatea divină şi pură...

Te vedeam prin prisma iubirii divine,
Şi credeam despre tine că ştii nemurire.
Ca vei sta neclintită-n vecia ce vine,
Prin lanţuri şi vânt ... Chiar plângeam pentru tine...


Ca o stâncă prin veacuri, ca o lacrimă vie,
Stăteai parcă veşnic nelcintită făclie.
Adevarul etern îl păstrai pentru veacuri,
Şi erai pentru lume o carte de leacuri.

Erai pentru mine un izvor de cuvinte,
Un glas de iubire , un cântec fierbinte.
Te privesc de copil... Biserica mea,
Dar văd că prin timpuri, s-a dus faima ta...

Te văd tot mai stinsă, mai plină de cioturi,
Te văd părăsită , uitată-ntre corturi.
Te privesc cu orare , dar speranţa nu-mi piere...
Te văd adormită, nu-mi face plăcere...

Căci toţi au ajuns o ceată de laşi,
Un cârd de mişei ce stau prinşi în şah.
Au limba întinsă ca un arc de minciună,
Şi tolba de glasuri l-e plină de ură.

Adevarul nu-i forţa , nici gura nu-i sfat,
Nu cunosc veşnicia... cum credeam altădat.
Îl alungă pe vameş, părăsesc pe orfan,
Îl strivesc prin oftat , şi-i aruncă un ban...

E pustie tristetea prin scaune goale,
Adorm prin credinţă copii la amvoane...
Şi-s tot mai aprinşi către ură şi ceartă,
Şi uită că-s fraţi, pentr-o viaţă deşartă...

Se feresc printre oameni şi frate de frate,
Să nu se atingă de inimi prin şoapte.
Să nu mai cârtească un glas către altul,
Căci bârfa l-e mamă şi strâmb l-este pasul...

Se trag prin trădare, prin şoapte bizare,
Se fură prin vorbe, prin glasuri amare...
Se trudesc pentru moarte în râuri de ură,
Se trudesc pentru rău... Se ucid şi se fură...

Făţarnic l-e glasul , şi predica mută,
Când nu vor s-asulte ce Cartea-i îndrumă...
Făţarnic l-e gândul prin Sabat zburdând,
Căci nu vor s-asculte pe Cel ce l-e Sfânt.

Iubirea-i uitată, şi mila nu-i pură,
Iar dragoste lor l-e plină de sgură.
Uitată prin timpuri l-e dragostea primă,
Şi prima iubire-i turtită spre crimă...

Doar Cuvantul suspină, privind la ai Săi,
Doar El mai alină pe cei în nevoi.
Dar restul naturii şi gândul turbat,
Le este de Tatăl prin milă-ntrebat:

De ce ai plecat din a Mea fercire?
De ce pentru faimă ai uitat de iubire?
Unde iţi este acum, prima viaţă?
De ce-ai aruncat prima dragoste-n piaţă?...

Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,
Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.
Te vedeam nepătată, nelovită de ură,
Te credeam bunătatea divină şi pură...