sâmbătă, 4 aprilie 2009

Ciorchine părăsit...

Ca o manta de primăvară,

Ca lacrima ce cade peste seară.

Un bob plăpând și răsucit,

Adoarme-n cuib, de frig pitit.


Tot trist și adormit în labirint,

Se plânge că e mic și pricăjit.

El bobul fin de poamă albăstrie,

Îneacă-n lacrimi praful de sub vie.


Și crede ca-fost adoptat în colivie,

De la vreo coacăză sau de la magazie

Poate că-s doar un miez de bob...

Se tot gandea, oi fi eu rod?...


Și tot lovit de amintiri visate,

Lăsând s-ajungă timpul pe-nserate.

Și parcă tot lovit de gândul sau amar,

Se aruncă în gol, și-și puse-n gând hotar.


Tot răsucindu-se prin vânt,

Parcă departe-ntr-alt pământ.

Văzu ca-n vis iar clipa dimineții,

Dar prea tarziu, zdrobită-i lumea vieții.


Storcit de glie stă lipit în praf,

Și frunza cade peste el cearsaf.

Îl plânge în hohot totă via,

Dar el e dus, în doliu-i toată podgoria.


Ciorchinele se stafidii în deznădejne,

Și toată via se-nvrăjbi de veste.

Dar el... stătea lovit de umilință,

Tot coborând în praf, în neființă.


Ciorchinii toți plângeau ca pe un rege,

De-ar mai fi el... Și de i-ar înțelege...

Ca fost iubit ca un mărgăritar croit,

Ca fost din dragoste împodobit.


El , bobul mititel,albastru-nverzit,

Bob fermecat cu daruri fericit.

Era feblețea cuibului de boabe roz,

De un albastru ,înspre mov...dar ce folos...


“Albastrul nostru mititel,cât l-am iubit”

Ecoul bobului bătrân se auzii în asfințit.

Dar ce folos... Când el e dus...

E dus , și nimeni nu-l aduce din apus.


Lovit de glie, strivit de nebunie...

Bobul trântit de diavol în pustie,

Începe să topească amintri amare,

Și toți se-ntreabă: Ce-o să fie oare?


Dar el, strivit sub frunza de salcâm,

Adoarme parcă trist în praful de pe drum.

Lăsând în urmă lacrimi și-un loc mai înroșit,

Dar timpul la uitat, cu toți l-au prăfuit.


Și peste vie adormi visarea,

Până ce altul iși visa salvarea...

Dar ce blestem avem in vie?

Azi se culege-n podgorie...


Și saci , și coșuri pline cu ciorcini,

Plâng fără preget un sfârșit de chin.

Toți , mare, mic sunt ametiți de roată,

Și-s storși de viață-n cuva fără pată.


Și mor în lacima trăirii lor albastre,

Dar nu-și dau seama că acum sunt astre...

Din boabele iubirii Lui divine,

Stăpânul a făcut must din ciorchine.


Și boabele sunt transformate-n miere,

Ce-aduce peste cântecul etern, plăcere.

Și veșnic mustul adormirii lor,

Unește bob cu bob în cor.


Dar bobul trist unit cu praful,

Tot răsfirat , îi suna ceasul...

Și adormit de mult în glie,

Rămane singur mort în vie.


Lăsând privirea de la viitor,

Privindu-se un impostor

Bobul strivit de glia vieții,

Înlacrimează-n vers , chair și poeții.


Dar câinii l-au mâncat strivit...

Din praful lumii adormit,

Și-i dus... Și dus rămâne,

Ai fost, n-ai vrut,te-ai dus bătrâne...



Niciun comentariu: