vineri, 10 aprilie 2009

Trilogia vieţii

Copil

Jocul mi-a fost plăpând pe înserate,

Şi clipa de copil mi-a stors iubiri.

Lăsând în urmă parcă un poem de şoapte.

Visez cu ochii aţintiţi , noi amintiri.


Şi parcă îmi aduc aminte jocul,

Ce l-am lăsat în cuibul de copil

Cum mă jucam de-a jocul, ca tot omul.

Mă aruncam în vis , zâmbind subtil…


Apoi parcă trezit din adormire,

Tot culegand minuni de raze printre flori

Primeam a mamei mare răsplătire,

Când toţi în cor, zâmbind, pictam pe nori.


Şi gândul îmi visa spre nemurire,

De mic vroiam să fiu un înger călător.

Când stele-mi tot sclipeau a moştenire,

Visam că voi fi veşninc visător.


Şi clipele copilariei mele...

Atinse parcă de un cântec nou, divin.

Se prin de inimă, în lanţul vieţii grele,

Făncând din amintiri, un cantec de safir.


Atunci şi jocul mi-a-nverzit copilăria,

Şi curcubeul l-am aprins în amintiri.

Pictând pe ramurile ei doar bucuria,

Am învăţat să râd şi din priviri.


Cu ochii calzi , cu mâinile întinse

Doream să vina Cerul printre noi

Zâmbind la orice amintiri nestinse,

Iubeam , credeam că suntem numai doi…


Timid, copilaria îmi aprinde fericirea,

Şi clipele de vis, îmi sunt croite-n joc.

Deaceea azi copilaria-şi prinde înnoirea,

Lăsând poveştile s-aducă rod…


Tânăr

Risipind florile eterne ale trecutului,

Îmi aduc înca aminte ziua tinereţii.

Când parcă impietrit de lanţul vieţii,

Lăsam să-mi fugă visul de copil…


Şi trist , cădeam vrăjit de adormiri,

În holul lumii , m-aruncam în vid.

Şi fără să-nţeleg că-s lângă zid.

Credeam că-s aruncat de viaţă în exil.


Dar Cerul nu vroia să pier în cale,

De aceea ma atins cu amintiri.

Lăsând să-mi intre-n inimă iubiri,

Am înţales iar visul de copil…


Iar clipele din ziua mea de jale,

S-au prefăcut în zâmbet de vlăstar.

Şi-am cunoscut că-s viu prin har,

Prin sange… Pot fi iar copil…


Atunci am rupt din inimă robia,

Şi vesel cânt ca-n jocul de copil.

Mi-aduc aminte zâmbetul subtil…

Şi-n gând de dor iar strig: Sunt viu!


Adult

Acum ajuns în mijlocul vieţii,

Sunt mai copil decât copilăria.

Şi-s tânăr încă, aşteptând vecia.

Doar că-s prea fraget în gândire…


Cum am mai spus sunt înca un copil,

Căci viaţ-abia mi-a început tiptil.

Acum simpt că trăiesc iar tinereţea

Căci am şi zâmbetul… am şi tristetea…


Iar restul vietii mele fericite,

Va fi ca un fior de clipe în vecie.

Speranţa îmi va da iubire, casă, pâine…

Iar restul… Am să-ţi spun şi mâine…




sâmbătă, 4 aprilie 2009

Ciorchine părăsit...

Ca o manta de primăvară,

Ca lacrima ce cade peste seară.

Un bob plăpând și răsucit,

Adoarme-n cuib, de frig pitit.


Tot trist și adormit în labirint,

Se plânge că e mic și pricăjit.

El bobul fin de poamă albăstrie,

Îneacă-n lacrimi praful de sub vie.


Și crede ca-fost adoptat în colivie,

De la vreo coacăză sau de la magazie

Poate că-s doar un miez de bob...

Se tot gandea, oi fi eu rod?...


Și tot lovit de amintiri visate,

Lăsând s-ajungă timpul pe-nserate.

Și parcă tot lovit de gândul sau amar,

Se aruncă în gol, și-și puse-n gând hotar.


Tot răsucindu-se prin vânt,

Parcă departe-ntr-alt pământ.

Văzu ca-n vis iar clipa dimineții,

Dar prea tarziu, zdrobită-i lumea vieții.


Storcit de glie stă lipit în praf,

Și frunza cade peste el cearsaf.

Îl plânge în hohot totă via,

Dar el e dus, în doliu-i toată podgoria.


Ciorchinele se stafidii în deznădejne,

Și toată via se-nvrăjbi de veste.

Dar el... stătea lovit de umilință,

Tot coborând în praf, în neființă.


Ciorchinii toți plângeau ca pe un rege,

De-ar mai fi el... Și de i-ar înțelege...

Ca fost iubit ca un mărgăritar croit,

Ca fost din dragoste împodobit.


El , bobul mititel,albastru-nverzit,

Bob fermecat cu daruri fericit.

Era feblețea cuibului de boabe roz,

De un albastru ,înspre mov...dar ce folos...


“Albastrul nostru mititel,cât l-am iubit”

Ecoul bobului bătrân se auzii în asfințit.

Dar ce folos... Când el e dus...

E dus , și nimeni nu-l aduce din apus.


Lovit de glie, strivit de nebunie...

Bobul trântit de diavol în pustie,

Începe să topească amintri amare,

Și toți se-ntreabă: Ce-o să fie oare?


Dar el, strivit sub frunza de salcâm,

Adoarme parcă trist în praful de pe drum.

Lăsând în urmă lacrimi și-un loc mai înroșit,

Dar timpul la uitat, cu toți l-au prăfuit.


Și peste vie adormi visarea,

Până ce altul iși visa salvarea...

Dar ce blestem avem in vie?

Azi se culege-n podgorie...


Și saci , și coșuri pline cu ciorcini,

Plâng fără preget un sfârșit de chin.

Toți , mare, mic sunt ametiți de roată,

Și-s storși de viață-n cuva fără pată.


Și mor în lacima trăirii lor albastre,

Dar nu-și dau seama că acum sunt astre...

Din boabele iubirii Lui divine,

Stăpânul a făcut must din ciorchine.


Și boabele sunt transformate-n miere,

Ce-aduce peste cântecul etern, plăcere.

Și veșnic mustul adormirii lor,

Unește bob cu bob în cor.


Dar bobul trist unit cu praful,

Tot răsfirat , îi suna ceasul...

Și adormit de mult în glie,

Rămane singur mort în vie.


Lăsând privirea de la viitor,

Privindu-se un impostor

Bobul strivit de glia vieții,

Înlacrimează-n vers , chair și poeții.


Dar câinii l-au mâncat strivit...

Din praful lumii adormit,

Și-i dus... Și dus rămâne,

Ai fost, n-ai vrut,te-ai dus bătrâne...