luni, 23 februarie 2009

Potecile iubirii


Luna ,
cuprinsă de întunericul serii,

Se
lasă coboarâtă-n orizontul adânc.

F
ără să murmure; în faptele vremii...

Luna
coboar-n cânt, în pămnât.


Iar zori, zori veseli ca clipele,

Aleargă spre mijlocul vieţii.

Şi când ajunşi în capăt, doar visele

Îşi mai aduc aminte ziua tinereţii.


Şi tot încercuind minunea vieţii,

Merg prin fiori în clipe reci.

Şi nu-nţeleg de ce nici chiar poeţii,

N-au povestit de-acele mici poteci...


Poteci prin valurile clipei adormite,

Cărări prin gând şi prin Cuvant.

Tot prăfuite , tot ştrese, tot lovite,

Rămân acelaşi vechi poteci în gând...


Tot adormite de cercul omenirii,

Potecile sunt astăzi înca vi.

Şi –n lumea grea a învrăjbirii,

Te mustră, te-nvaţă a iubii.


Doar ele sunt Cuvant , sunt fericire,

Sunt poveştiri, şi pilde de urmat.

Potecile ,duc la izvorul de iubire,

La Cel ce vina ne-a cărat.


Potecile, au urme de lovire,

Căci mulţi sunt cei ce le lovesc.

Dar fiincă-s scrise din iubire,

De le răneşti..., tot înflorsc.


Şi sunt ca o mireasmă colorată,

Pictând în viaţă, flori de sens.

Făcând ca lumea îngânfată,

Să prindă aripi, din nonsens.


Şi doar potecile vorbesc de viaţă

De veşnicie, de lumini...

Şi peste griji , un pod se-nalţă,

Peste triseţe, larcimi şi loviri.


Şi toate-aduc în lume fericire,

Defapt şi toate duc la Dumnezeu.

Şi se-mpletesc în voiosie,

Şi-L laudă ,si-L strigă tot mereu.


Potecile sunt toate un mănunchi de dor,

Un calendar, o hartă a iubirii.

Sunt adunate-n vis, pe-un raft de nor,

Lăsate pentru ochii omenirii.


Dar sunt uitate în raftul cu mătănii,

În raftul cel ne mai vazut de timp.

Ca talisman, potecile iubirii,

Sunt tot purtate-n case de creştini.


Învăluite-n piei de păsări surde,

Lăsate parcă tot la fermantat.

Potecile n-au gură să mai urle.

Doar înca stau pe raft, în praf.


De-ar ştii creştinii ce-i Cuvântul,

Pe care-l înţelegi de prin poteci...

S-ar năpustii în rafturi ca şi hunii,

Tot răsfoind, n-ai cum să nu pricepi.


Şi cum potecile au flacără de veghe,

În nopate ai s-alungi tristeţi.

Iar dimineaţa o să vezi un nume:

Eternitatea, scopul astei veţi.


Un nume ,ce e tot cuprins în cale,

Un nume împletit cu praful din poteci,

Acelasi nume ce ne-a dat cărarea,

Isus , lumina viitoare-i dimineţi.


Şi soarele nu va mai coborâ în orizont,

Nici luna nu va mai creia durere.

Iar cercul îngânfat al zilei de pe front,

Va fi prin veşnicie, transformat în miere.


Sper...



E linişte-n zgomotul vremii,
Ce-atacă timpanul în şoapte.
E pace în clipa plăcerii,
Dar totul e-n vis asta noapte.


Nu-i pace în lumea ce moare,
Nu-i cânt în poemul tristeţii.
Sunt lacrimi de viaţă în carte,
O carte-a durerilor vremii.

Dar înca speranţa nu-i praf,
Nu-i înca lovită de carte.
Spernaţa coboară din raft,
Scoţând omenirea din moarte.

Speranţa clădeşte victorii,
Ea spulberă clipe de griji.
Proclamă şi ziua de glorii.
Speranţa nu uită de timp...

Şi tot prin credinţa sperând,
Vad cerul cum urlă de vuiet.
Încerc să-nţeleg al meu gând,
Şi văd prin speranţă: Edenul.

Poate ca da... Poate ca nu...













Poate că da , poate că nu,

Poate că nu mai ştiu nici eu.

Poate că daca nu ar fi aşa,

Poate că nu-ul ar fi mult mai greu...


Dar dacă nu ar fi un da în sens,

Şi dacă da s-ar tot topi în poate,

Poate că n-ar mai fi lafel.

Şi nu-ul s-ar lovii de şoapte.


Şi poate dacă n-am să înţeleg,

Cum nu mai poate fi şi da.

Atunci n-am să filozofesc

Atata da în nu şi poate.


Dar până nu s-ar înverzi în poate.

Şi da-ul s-ar topi în nu mai ştiu.

Am să mă lupt, dând iar din coate.

Pentru un da şi-un nu tot viu.


Şi poate, am să-l las uitat,

Doar da şi nu vorbesc în toate.

Şi dacă ştiu ca e adevarat,

N-am să mai spun mereu doar poate.


Doar da şi nu limba imi poate,

Şi din limbaj îl scot pe dacă.

Doar dacă poate da şi nu în toate,

Nu , da ,şi dacă, poate-altădată....