miercuri, 7 ianuarie 2009

Printre secunde

Răsare uitarea peste veacul plăcerii,

Tot răsarind clipa grea a durerii,

Lăsăm timpul să omoare şi clipa,

Atunci ştim că omul şi-a rupt iar aripa.


Şi zborul e-n clipe si clipele-s nori,

Şi toţi se agită în timpul greoi.

Dar vremea târzie apune deacum,

Şi lasă în urmă troiene şi fum…


Vrema clipitei a fost iar uitată,

Timpul se-agită şi forţa-i lezată.

Toţi uită cum vremea se scurge,

Se las-absorbită şi plânge.


Toţi risipim azi răstimpul

Şi căutam să zdrobim labirintul.

Dar uitam că secunda nu-i vis,

E trecutul actual al prezentului trist.


E tristă şi vremea şi clipa iar plânge

Caci este zdrobită când omul se scurge…

Clepsidra uitării tot ticaie-n gol,

Nisipul dispare şi-n loc vine-un nor.


Timpul şopteşte că eşti efemer,

Că ploaia de clipe s-a dus în infern.

Că nu doar secunda e lacrima ta,

Ci tot Universul cu tine plângea.


Nisipul secundei tot ticaie-n vis,

Şi toţi aşteptând răstimpul promis,

Lăsăm ca minutul să ne plimbe prin nori,

Vestind primavară eternă ,în zori.

Sărbătoarea uitării


Afară a uitat să ningă,
Şi stelele, au adormit de mult.
Afară doar dihănii tot mai urlă,
Şi toţi îndură-un vifor crunt.


În sobă arde doar uitarea,
Şi clipe se topesc în vânt.
E frig în gândul omenirii
Şi soapte-abia se mai zăresc în gând.



E seara dinaintea zilei fericite,
Dar toţi sunt trişti cu sufletul închis.
E clipa fericirii fără de cuvinte,
Dar parcă au uitat, parcă-s vrăjiţi


E seară-n anotimpul vanitaţii,
Şi parcă toţi au doar un singur gând.
Şi toţi vrăjiti de umbra serii,
Vor sa-L arunce în mormânt.

Au tot uiat că-i clipa fericirii,
Au tot indus un gând profan , păgân...
Întoarceţi-va dragi creştini ai lumii!
Nu e crăciun! Să ştiţi… Nu e crăciun

Sculaţi creştini! Nu-i zi de profanare,
Nu-i ziua sfântă a lui Moş Crăciun.
E ziua când Isus coboară-n iesle,
Şi lasă cerul pentru tine om păgân.

Treziţi-va voi tristă lume de uitare
Acum , cât înca nu e prea târziu.
Din Universul fără de hotare,
Coboară Dumnezeu ! Nu un crăciun

Şi poate-afară o să ningă iară,
Şi toţi vom răsuna în cânt:
Bine-ai venit mântuitor al lumii.
Te aşteptăm să vii curând.





Omul de tinichea

În beciul nemilos al timpului,
Alerg spre marginea răstimpului.
Blocat între nimic şi efemer,
Tot uit că nu pot merge. Sunt de fier…

În starea mea de tinichea uzată,
N-am cum să sper la lumea colorată…
La fiare vechi aş fi un bibelou…
Dar ce folos?... Eu vreau să fiu un om.

Sunt o statuie din metal lovit,
Sunt fier , dar am fost grav rănit.
În beciul nesfârşit al neştiinţei,
Stau depărtat de glasul conştiinţei.

Şi fără glas… gândesc că voi fi om...
Dar nu ştiu cum? Sunt fier, în beciul lor.
Mă ţin legat de grele năzuinţe,
Şi mă lovesc cu noile credinţe.

Dar am dorinţa-n inima de tinichea,
Să fiu un om… Să fiu în ţara mea…
Vreau să alerg , să merg , să zbor.
Dar cine mă va scoate azi din beciul lor?

Aştept ca uşa larg să se deschidă,
Şi heruvim din alte ceruri,să-mi deschida larg fereastra.
Şi mii de îngeri prin lumină să coboare,
Să-mi dea o mană , o mană de scăpare.

Prin sânge să transcend în viaţă,
Şi inima de fier s-o las să moară.
Să las în urmă iarna de durere,
Şi veşnic să tot fie primăvară.