luni, 12 octombrie 2009

Viaţa...


Viaţa... mai bizară ca cercul... o sferă.
Se afla în gânguritul de ceaţă efemeră.
Necunoscută printre gândurile lumii,
Izbucneşte printre poemele lunii.

Viaţa... Necunoscută încă ştiinţei,
Trăieste prin glasul nebănuit al credinţei.
Neînsemnată pentru sinapsele precise,
Dar descoperită nefericitelor inimi ucise.

Viaţa... un timp între spital şi morminte,
Pentru gândul turbat al ştiinţelor clipe.
Dar neînţeleasă înca printre oamani,
Rămânând un mister al vorbelor goale.

Viaţa...o şansă spre eterne dorinţe,
Unica spernaţă ce trece de morminte.
Ultima sclipire de har în libertate,
Viaţa... e şansa ta de găsi eternitate.

Scânteia vieţii

Printre ramurile vieții contemporane,
Adormite încă de murmurul grijilor.
Printre gândurile șovăielnice de migrene,
Răsare parcă prin credință scâteia.

Lovită de difuzor, printre mormane,
E deviată iar de pe cordonul iubirii.
Dar printre mizeriile lumii carnale,
Scânteia răsare prin viață în inimi.

Din cancerul pielii străpuns de durere,
Scânteia topește escrocul prin sânge.
Și lasă în viață făpturi de plăcere,
Scânteia prin lacrimi, străpunge...

Și vindecă lumea de lanțul durerii,
Pastrand veșnicia in gânduri curate,
Și curăță corpul de bolile vremii.
Scăteia loveste , în inimi spălate…

Vis…


Adormit adorm adormirile adormitului,
Adorând adorarea dorinţei adevărului.
Dorind să nu mai adorm prin adormiri,
Ador să adorm pe adierea acelei amintiri...

Nebunie


Nebunul piere prin propie prostie,
Lăsând nenorocirea să-i fie nebunie.
Păzeşte amintirea prin vase de nimic,
Croind poveşti , iluzii, din basme în ibric.

Topeşte libertatea prin spume de imfam,
Robind în inimi fapta, ce-l face criminal.
Sporeşte inamicul, şi-i cere să revină.
Nebun prin viaţa asta e prostul în lumină…

Nebun nu e acela ce face pe nebunu,
Nici cel ce dă din coate să fie number unu.
Ci cel nebun prin ţară e omul ipocrit
Sunt cei ce sting credinţa, ei, oamnei de nimic…

Nebuni sunt toti aceia ce uita a iubii,
E toată preoţia ce uit-a oferii.
E tot creştinul care te lasă lat prin vorbe,
Cel ce strapunge inimi, uitând că-s plini de norme.

Sunt toţi nebuni ai lumii, cei ce trăiesc prin ura,
Uitând fraţia vremii, boicotând prin zgură.
Uitând lumina grasă ce le orbeste mintea,
Nebun e cel ce uită, iubirea, calea, ţinta…

Lumina luminează deacum săracii vremii,
Tot părasind ştiinţa, nebunii aste-i serii.
Crezand ca ştiu atatea prin viaţă a trăii,
Nebunii cred în’trânşi , că nu vor mai murii.

Nebun e tot acela ce neagă Dumnezeul,
Nebun e cel ce stinge lumina; urcă eul…
Nebun rămâne-n viaţă cel ce Te uită-n Carte,
Şi crede despre Tine , că azi ,vei fi departe.

Trezeşte-ţi nebunia , tu om , nimic prin lume,
Priveşte-nţelepciunea ce poate să te-adune.
Să-ţi dea prin Carte sensul cel cauţi cu mult dor,
Prin harul nemuriri , prin El, vei prinde primul zbor!...

Găsit…


Târziu…
Când gândul nu mai poate să discearnă,
Când clipele sunt şterse…
Când ochii sunt orbiţi,

Când clipa grii apare printre seară,
Tărziu îmi mai aduc aminte poezii...

Şi clipele…
Mai agale ca zborul,
Mă lasă să zburd prin eternul conflict,
Părasit…
Am crezut c-am ajuns.
Târziu…
Am priceput,
Că defapt am apus…

Nu ştiam că norul cel grii eram eu,
Că noaptea târzie mă gonea în infern.
Nu credeam…
Că pot sa adorm amintiri,
Nu credeam că Te-am stins.
Dar în noapte,
Sunt trist…

Noaptea prin basmele ei rugătoare.
Mă cuprindea în uitare
Coborât în pământ,
În noroi…
Plin de lut…
Căutam.

Un răspuns , o mână , un semn,
O carte, un cuvânt, un îndemn.
Căutat , căutând căutarea,
Am visat…
Sau a fost real?
Că Isus mi-a găsit într-o zi…
Căutarea…

Căutare

Mă plimb cu balonul de vise, prin gând,
Adunând printre muguri de zbor un apus.
Un apus al eternei chemari către vânt,
Căutând printre rânduri: răspuns.

Tot caut, răpus în prăfuitul meu zbor,
Mă cobor în colţul cu vise tărzii.
Visând lumea roz, măcar până mor,
Aprinsă în golul meu suflet din zi.

Şi căutarea-mi pare veşnicie,
Când toate sunt tot chinute şi ascunse.
Şi bat, şi strig printr-o lume pustie,
Caut tihnit , fericiri neapuse.

Strig către mare, strig către zori,
Dar cântul mi-e pasare surdă.
Şi cheful mi-e singurul câmp plin de flori,
Tot strig , un răspuns aş vrea să m-audă.

Atunci veşnicia îmi trece prin plete,
Şi vântul târziu mă lasă să zbor.
Urc prin credinta pe vârfuri semeţe,
Şi cânt fercit, credincios, până mor…

Speranţa din mormânt

În cimitir, tristetea se lasă agale printre gânduri,
O lacrimă, un hohot prea anost, străpunge.
Şi inima, şi viaţa, şi lumea toată plânge,
De-atâta moarte printre muritorii ce tot mor...

Şi moare orice clipă fericită, părinţii plâng,
Şi plânge parcă şi tristeţea în mormânt.
Iar el, cel fără viaţă, coboară în pământ,
Se varsă printre gene nori, şuvoi de plâns...

Se-arunca peste el , tristetea prin pământ,
Şi-apoi se-nfige crucea cea cărat, un stăvilar.
Se pune crucea peste-al chinului hotar,
Şi trist rămâne-n urma amintirilor din cimitir...

Un ţintirim, uitat de lumea din oraş, e gol...
Căci morţii sunt mai tristi ca-n ziua morţii lor.
Căci omul vrea sa uite, sa dea morţii uitării,
Dar toţi vor fi acolo în ziua-n mormântării.


Dar parcă cimitirul tot uitat de oameni, străluceste.
Şi cerul tot, fugar se despleteşte răsunând,
Şi trâmbiţi de argint prin heruvimi se-aud cântând.
E clipa când Hristos revine! Revine pe pământ!

Şi glasul său e auzit prin cimitir de morţii care dorm.
Treziţi din somn, ridică glasul catre Domnul lor,
Din praful morţii, şi din pământul ce le-a fost culcuş
Ei se trezesc nemuritori, prin glasul blândului Isus.

De-acum eternitatea le va fi locas divin.
Vor sta la masă printre heruvimi şi nori,
Şi vor vedea că veşnicia e mai dulce ca mormântul
Trezit pe veci din moarte, va răsuna pământul.

Vreau pacea Ta!

Mă simt aşa de singur în camera prea goală,
Obloanele din geam, îmi sunt şi azi târzii.
Mă prind de întuneric prin clipa cea amară.
Pereţi-mi sunt prea înghesuiţi şi parcă vi.

Mă-ngrijorează zgomotul din noapte,
Nu ştiu de ce dar frica mi-e stăpână.
Pe inimă, pe gânduri şi prin şoapte,
Parcă mă spreie mai mult, gândirea mea...

Nu mai suport, nu mai doresc anxietate,
Mă roade dorul de o pace ca a Ta...
Lovit iar de sindromul de frica fără fapte,
Strig răguşit: Coboară-n viaţa mea!

Strig către tine-n noaptea durerilor ce rod,
Ascultă-Mă Tu Tată, zdrobeşte frica mea.
Uimit de spaima lumii, şi prins în ea ca rob,
Caut priviri senine, caut privirea Ta.

Doresc a Ta prezenţă, doresc a Ta iubire,
Dă-mi pacea Ta părinte, şi ia-mă azi de mână.
Dă-mi dragostea prin suflet, dă-mi azi altă simţire,
Vreau pacea de la Tine, vreau să-mi fie stăpână.

Deatunci , ma ştiu puternc prin camera mâhnită,
Ştiu că nu-s singur astazi, sunt printre îngeri iar.
Mă ţi de mână Tată, şi frica mi-e zdrobită,
Doar pacea Ta, Isuse, mă scapă din amar...

Dragostea dintâi

Mă simpt pustiu şi gol, căzut în neştiinaţă,
M-arunc în golul sufletesc, lovit de necredinţă.
Te-am părăsit, te-am stins , şi te-am lovit,
Pe Tine Tată , Dumnezeu din Ceruri preaiubit.

A fost frumos când amândoi pe calea vieţii mele,
Eram buni prieteni şi-n pace şi-n războaie grele…
În fiecare dimineaţă mă trezeam cu tine printre rânduri,
Visând spre veşnicie, m-alinai prin speranţe şi gânduri…

Cât de frumos visam amândoi către stele,
Îmi spuneai zi de zi : “Tu eşti una din ele,
Vei fi prinţ în areale palatelor Noastre,
Cântând printre îngeri, fercirea prin astre!”

Cât de frumos îmi povesteai de Tatăl nostru Ceresc,
Că-i dragostea nemarginită, Cuvântul: te iubesc.
Câtă armonie îmi era printre gânduri,
Când veşniciea-mi tresălta printre rânduri…

Răsfoiam zi de zi povestea ta plină de viaţă,
Ce mă propulsa prin credinţă, prin ceaţă.
Ce frumos a mai fost cu tine prin lume,
Cât îmi pare de rău că ţi-am stins din renume…

Nu înţeleg de ce-am plecat aşa de lângă Tine,
Când toate, îmi mergeau , prin viaţă, prin ganduri,prea bine…
Mă simpt acum prea gol, prea adormit prin lumea părsită,
Te-am stins , te-am tot lovit, şi viaţa mi-e mâhnită…

Mai poţi să vi în viaţa mea înca o dată? Vino grabnic…
Nu mă lăsa să te adorm iar printre griji; tot veşnic,
Nu vreau să mai fiu singur prin mulţimea răzvrătită.
Ci vreau, iertata-mi gândul şi viaţa mea mânjită…

De m-ai culege din noroiul lumii adormite,
Tot răzvrătit , tot azvârlit, lovit printre morminte.
De mi-ai lua mâna şi m-ai urca spre culme,
Ţi-aş fi tovarăş iar , războinic pentru lume…

Ţi-aş apăra credincioşia ca ochii mei din suflet,
Şi ţi-aş purta şi steagul pe-acest pământ tot şubred.
Ţi-aş aduna în oaste toata povestea tării,
Să biruim prin gânduri , prin viaţă, infractorii…

Atunci vom fi iar prieteni, trezit prin vraja crucii,
Vom aduna culegeri de gânduri printre rânduri.
Trezit de frumuseţea palatelor din stele,
Vom fi prin veşnicie, vrajiţi zburând prin ele…

Criminal...

Eu, da, eu ți-am bătut cuiul azi, și ieri,
Da , doar eu ți-am bătut cuie mereu,
În palma amintirilor Tale chinuitoare,
Ţi-am facut răni adâci , multe și-amare...

Ți-am ciuruit palma de cuiele mele prea strâmbe,
Te-am înțepat cu neglijența mea-n sânge.
Și eu, cu nuiaua de piele, Te-am biciuit, cu păcatel mele.
Lăsându-Te zdrobit, azi pe cruce Ți-am dat pelin ...

Azi te-am scuipat drept în față, fără milă,
Ți-am dat o palmă și apoi te-am condamnat.
Da, azi... Ca în fiecare zi a vieții mele,te-am uitat...
Te-am condamnat și te-am împuns în coastă...

Rănile vieții mele de păcat sunt mai grele ca crucea,
Doar eu , cu păcatul meu adunat, te-am crucificat.
Da, eu , zi de zi te-am bătut peste gânduri cu fapte,
Doar eu, te-am jungiat pe la spate, în noapte...

Tu , mureai pentru mine, eu te omoram fără milă,
Tu, te jerfeai pentru palmele luate, eu râdeam ...
Doar Tu mă iubeai printre lacrimi , fără vină
Eu te-am jertfit, umilit, ucis , și nu plangeam...

Acum plâng, când imi dau seama de vină...
Sunt mai pătat decat orice criminal fără milă.
Eu, știam că Tu ești Dumnezeu... Totusi...
Te-am lovit cu ură, răzvrătit te-am ucis...

Dar Tu, nu m-ai urât, nu mai condamnat,
Dar ai murit, plângeam, totuși ai înviat!
M-am ascuns de fața Ta , căci tremuram...
Te omorâsem cu faptele mele... Plangeam...

Tu, m-ai căutat printre mormintele vremii,
Printre mormanele de noroi din cipele serii.
M-ai găsit... Mi-ai întins mâna ta rugătoare
Zâmbindu-mi, ridicându-mă , arătându-mi iertare...

Plângeam mai agale ca ieri, dar mai vesel,
Cum am putut , să te scuip, să te bat? Te-am ucis...
De ce am fost așa de-ntunecat? Te-am lovit...
Cu toate acestea, doar Tu, Isus, m-ai iubit...

Apoi m-ai găsit la răstimpuri de drumuri,
Și mi-ai spus că nu mă condamni...
Apoi plin de bunătate , prin gănduri
Mi-ai spus: ... Du-te! ... Și nu mai păcătui!...

Pot fi și eu salvat?

Trist, mai trist ca gândul mâhnit,
Mă cobor în deznadejde, zdrobit.
Mă-ntreb, mai e cineva să mă ierte?
Mai e cineva?... Măcar să mă certe!

Mai e cineva prin gândul meu ros?
Un susur, un glas, mai este vreun rost?
Mai stigă la mine tot Cerul prin gânduri?
Mai este vreun Duh ce-mi șopteste în rânduri?

Duhul Sfânt, l-am zdrobit prin trădare?
A plecat El din mine, lovit de nepăsare?
Am adunat prea multe căramizi printre stele?
Construind un zid între mine și ele?

Mă simpt adormit prin grijile vieții,
Și știu că Te-am lovit prin faptele ceții.
Dar oare Duhul m-a părsit prin lume?
Sunt oare singur , sunt oare fără nume?

Gândindu-mă atat la deznădejdea mea,
Am uitat printre gândul tot gri , viața Ta.
Am uitat cum ai murit pentru mine,
Am uitat, că m-ai vrut zi de zi lângă Tine.

Ai milă de mine! O, Domane-n bunătatea Ta,
Și șterge dupa îndurarea Ta, fărădelegea mea!
Și spală-mi viața mea de nelegiuirile mele!
O, Domane! Curațește-mă de păcatele grele!...

Căci îmi cunosc bine răzvrătirea amară,
Și păcatul meu stă neclintit, o povară...
Căci împotriva Ta , mereu, am păcătuit,
Și zi de zi , împotriva Ta , m-am răzvratit.

Așa că vei fi drept în hotărârea Ta,
Și fără vină-n judecarea mea.
Vei hotarâ ce dorești pentru mine,
De acum mai doresc , doar să fiu lângă Tine.

Căci în păcat m-a zămislit mama mea,
Și în nelegiuire stă lumea, zdorbită și rea...
Dar Tu-mi ceri ca adevărul să-mi fie în gând.
Înțelepțește-mă Tu, cu glasul tău blând!

Curățește-mă Doamne cu isop, să fiu iar curat,
Mă spală Tu Tata ! Prin sânge-s salvat!
Și fă-mă s-aud iarași prin gând veselie,
Și inima... Îmi va fi iarăși zglobie...

Întoarceți ,o Domane privirea de la gafele mele,
Păcatele grele și gândurile să-mi fie șterse din stele.
Zidește în mine o inimă curată și-un duh nou,stabil,
Un duh de iubire și pace din plin...

O! Domane nu mă lepăda! Nu mă uita!
Sunt azi aici să-mi cer iertare. Nu pleca!
Nu-ți lua Tu fața de pe-acest pământ,
Și nu lua de la mine Duhul tău cel Sfânt!

Dă-mi iarăși printre gânduri bucuria mântuirii,
Să-nvaț iar printre inimi , poveste iubirii.
Și spijinește-mi viața cu Duh de bunătate,
Bunăvoința-n cale, căutând iar dreptate…

Și-atunci voi proslăvii numele Tău printre popoare,
Și păcătoșii vor afla prin mine de iubirea Ta mare,
Vor tresălta de bucurie prin stele
Pentru că azi, si eu, și ei , putem fi printre ele…

Dumnezeul mântuirii mele , izbăvește-mă de păcatul meu,
Iartă-Mă Tată, și-ți voi cânta îndurarea prin lume mereu.
Deschide-mi buzele și te voi lăuda,
Deschide-mi ochii ! Prin lume să-ți văd calea Ta…

Ți-aș fi adus zecime și daruri și ofrande,
Ți-aș fi adus și oameni poate și case și palate.
Dar tu dorești doar inimi, zdrobite și mâhnite,
Să le învii prin sange, cu pace-nrobite…

Și îndurarea Ta, să-mi fie Paradis,
Să știu că veșnicia nu-i doar un veșnic vis.
E bunătatea Ta prin lume adunată,
Acum, iertat de vină, pot să-ți spun iarăși: Tată!...

vineri, 3 iulie 2009

Ridicol


Din caldarâmul lumii nămoloase,
Cică un brontozaur a urcat spre culme.
Şi din maimuţa adormită prin mutaţii,
A adunat spre centru în om halucinaţii.

Drogat îmi pare omul din regnul “stie tot”,
Ce mă loveşte-n fraze, de un ridicol mort.
Că punctul emsferic, a bubuit prin cosmos,
Iar prin transfuzii-n crustă am dobândit şi eros...

Ce fraze să mai fie să-mi mai tulbure mintea,
Când din maimuţa emo, am devenit noi om.
Cum să-mi mai fie viaţa când sunt defapt ridicol,
Născut în roata vieţii , de-un greier înspre om?

Cum să mai trec eu lumea când n-am nici început
Ci din hazard trăiesc , şi înspre el mă duc..?
Cum doar materii mişcă şi fulgerul mă cheamă,
Să fiu din mâl – persoana ce ştie a iubii...?

Ce viaţa mai e asta când nu mai pot gândii?
Şi cică ea, ştiinţa, mă face maimuţoi,
Să zic eu că-i ridicol, din gândul meu mahnit?
Mă rog... Voi oamnei simpli, mai ziceţi-le voi...

Schimbare...


Mă jucam prin coclauri de râsete triste,
Aducând peste fire un cântec mai lin.
M-aruncam în iubirea tristeții aprinse,
Adunând din cuprisul adânc numai chin.

Primăvara îmi lua în hazard melodia,
Iar toamna mi-era adormită prin vii.
Adunam peste câmpuri în saci toata glia,
Și Cerul mi-era pentru veci , tot mai grii

Și lumea-mi părea tot mai tristă prin țară.
Și vara-mi topea amintirile-n seci melodii.
Lăsam prin păduri , și iarna să pară,
Că toate prin gând îmi sunt doar zglobii...

Atârnat de un clește prin lumea aprinsă,
Prin rafturi târat de voință, de la nord la apus,
Găsi prăfuită în raftul de sus, o Carte respinsă,
O Carte prin veacuri, un glas, un răspuns...

De-atunci...

Mă joc printre gânduri cu vorbele-n șoapte,
Aducând peste fire un cântec supus.
M-arunc în iubirea divină, prin noapte,
Aduncând din cuprinsul divin, un răspuns.

Primăvara mă-ncanta cu versul ei blând,
Iar toamna-mi trezește în mine iubiri,
Adun prin câmpii doar șoapte de sfânt.
Iar Cerul îmi este albastru-n-trăiri.

Și lumea îmi pare mai veselă-n țară,
Și vara mai rece , prin calde-armonii.
Și iarna îmi ninge, prin cânturi de seară
Și ochii mei veselei îmi cântă zglobii.

Escroc


Mi-e silă de succesul meu prin lume,
Când prin minciună, ură și trădare,
Am adunat doar fapte fără nume.
Doar o fărâmă de plăceri amare...

Nu mai suport succesul meu trădat,
Lovit de cantecul aprins în labirit.
Mă-ntorc grăbit, nu vreau să fiu damnat,
Deșii sunt doar un om turtit...

Grăbit mi-e gândul către ură...
Către minciună și blestem amar.
Găsind plăceri în lupta pură,
Mă-nec în larcimile din pahar...

Sunt doar un mare ticălos...
Un hoț de gânduri bune de prin minte.
Mă fur, mă mint, sunt chiar pompos,
Sunt un escroc, prin simțăminte.

Escroc prin gândul meu mâhnit,
Mă mint că-s înca printre îngeri.
Mă cred prin milă , cel iubit,
Dar nu mă văd , că-s plin de plângeri...

Și deaceea mă înalt prin gloată,
Și nasul îl arunc tot înspre cer.
Mă cred un împărat în șatră,
Da nu știu că-s un jalnic puradel...

Acum mă prind doar de lumină.
Și spun că-s ticălos și rău...
Știu că prin milă pot scăpa de vină...
Căci El muri. Dar eu am fost cel rău...

Sunt aici! Nu mă vezi?


Nu te gândii că hoțul sunt chiar Eu,
Nu aduna în suflet ură și ranchiună,
Nu mă pâdii ca pe-un hoț mereu,
Iți spun doar adevarul, nu minciuna.

Nu mă privii așa uitat de lume.
Nu mă gonii din viața ta, pentru nimic.
Nu sunt aici pentru renume.
Sunt pentru tine azi doar un bandit?

Nu-s hoț, chiar de-oi veni ca un bandit.
Nu-s nici un răpitor , nici terorist.
Nu m-acuza, nu eu te-am tot lovit...
Doar înțelege , nu fi trist!

Zâmbește , nu-s nici hoț, nici terorist,
Acorda-mi doar o șansă, privește către cer.
Atunci n-ai să mai vezi în mine alarmist.
Ci din iubire, ai să vezi, că Cerul nu-i mister.

Nu sunt nici dumnezeul tău ciudat.
Nu sunt nici chiar un rege dictator.
Vreau doar sa-ți fiu un prieten minunat,
Un plând păstor, părinte iubitor...

Nu mă privii așa ciudat prin lume...
Am fost , exist , voi fi, doar ca să-ți fie bine.
Gândește doar puțin spre mila mea,
Și ai să înțelgi deplin a mea iubire.

Nu mă uita prin negurile lumii,
Când toți îți spun că sunt un mit frumos.
Nu mă privii ca pe un basm al vremii,
Ci iată-Mă sunt viu, și-s astăzi înca de folos.

Sunt azi prin negurile vremii adormite,
Un rug aprins în imimi de copii.
Și șterg din lacrimi amintiri vrăjite,
Privind în voi, adun noi amintiri.

Nu mă mai ignora prin lanțul vremii,
Nu Mă uita prin raftul tău zdrobit,
Sunt astăzi doar în pragul serii?
Sunt pentru tine doar un mit lovit?

Chiar nu mă vezi? Nu mă observi în lume?
Chiar nu mai înțelegi natura ce mă strigă?
Stai doar o clipă și privește peste nume,
Și ai să vezi, sunt chiar mai mult decat o pildă...

Sunt Dumnezeul tau ,ce azi te chiamă,
Nu ignora chemarea Mea din miezul nopții.
Sunt tot aici , la ușa ta, copile, vino iară,
Deschid-Mi azi , desleagă lanțul porții.

Și am să intru cu alai de mare fercire,
Cu îngeri printre gânduri am să-ți cânt.
Am să-ți croiesc prin vene zori de veșnicie,
Atunci îmi vei fi purtătorul de cuvânt.

Vom aduna prin valurile lumii doar speranță,
Și inima-ți va fi potop de raze de iubire.
Vei admira doar frumusețile în viață,
Vei înțelege că sunt azi, și-n veșnicie...

Aștept...


Privind iar spre cerul albastru sublim,
Aștept iar în viață să cânt tot mai viu,
Să sper iar mi-e dor de tărâmul de vis,
Căci Isus prin profeți așa mi-a promis.

Un tărâm de iubire și pace din plin,
Atunci voi vedea iar cerul senin,
Să cânt veșnciea în lacrimi de dor,
Să ard în credință doar vise de zbor.

Să zbor printre clipe în ceasul sublim,
Să cânte în vecii al iubirii suspin...
Că cerul dădu pentru inima mea,
Pe Isus ca să moara, să-mi fie o stea...

O stea de iubire din dragostea Lui,
O ceată de viață în cârdul de pui,
Ca Cerul întreg să culeagă iar rod,
Și eu să aleg veșnicia ca zbor.

Furtună


Azi ploaia-mi bate în conștiință,
Și roua mă topește din priviri,
Mă curăță iar vihorul de chin.
Și-n toată calea mea sunt spini.

Mă risipește gândul printre neguri,
Iar fulgerul îmi proiectează amintiri,
M-adapă visul printre râuri.
Fără să văd de spini, mici trandafiri.

Rafalele iubirii îmi bat în geam plăpând,
Chemând în visul serii noi amintiri de har.
Iar eu rămân în cale tot adormit în gând,
Visând chemari spre Cer, spre-un minunat Cuvant.

Înlăcrimat


Înlăcrimat mi-era si chipul prins de gând,
Văzând-mi drumul în-spre vânt.
Lovit de grija mea din sufletul plăpând
Mă îndoiam prin șoapte, de Cuvant...

Și chinuit mi-era și gândul meu prin nori,
Răsfirand clipe reci printre gânduri...
Aprindeam în mine jocul de fiori,
Și adormeam tot trist lovit de rânduri...

Înlăcrimat e gândul meu când iar Te văd.
Fața Ta mă ajută să zbor printre ploi.
Să aprind iar în suflet iubire în nod.
Plângând fercit, știindu-ne doi...

Vreau să nu mai plâng iar peste vânt,
Ci iubirea să râda prin șoapte de nori.
Să-mi privesc iubirea prin gând,
Să-ți culeg pentru Tine, doar flori...

Succes


Succesul nu-i ce crezi...
Știu sigur nu-i nici aur nici trăire,
Ai fi mirat ... Dar nu e nici vecie.
Succesul nu-i ce crezi...
Nu e balsam de gânduri adunate,
Nu e cuvântul tău aprins de șoapte,
Nu e ce crezi... Nu-i nemurire,
Nici fercirea blândă din iubire.
Succesul nu-i ce crezi...
Succesul nu e patima averii,
Nu-i nici plăcerea omului puterii,
Nu-i drumul tău plin de iubire,
Succesul nu-i nici țintă nici trăire.

Succesul e timpul iubirii...
Când Cerul a scris mântuire,
E clipa când Omul durerii,
A scos pentru tine iubire...
Când El prin credința de veacuri,
Plapand doar privind catre mila
Ți-a dat pentru veci mântuire,
De-atunci și succesul e-n tine...

Singur prin fabulă...


A fost o dată , sau poate încă mai există,
O lume mică, grea şi pesimistă.
În care greierele , timid ca altădată,
încearcă să găsească tiptil şi el consoartă.

În lumea asta grea ,lovită, şi turtită,
Mai exista în frunzăriş şi-o altă gâză mică.
Ea, furnicuţa , tânără şi fără alte griji,
Tot aştepta pe cineva s-o ia la măritiş.

Şi el stătea în luminiş spre seară,
Şi îşi cânta în gând poemul său de vară.
Tot adormit în vise încurcate.
Dorea ca poate mâine şi ea să se arate...

Dar ea... nu-l cunoştea şi nici nu îi plăcea cântarea,
Era în pragul primaverii şi munca îi era povara.
Dar tot visa la cineva din furnicar,
C-o va peţii, apoi vor face şi-un hambar...

Şi trecu primăvara în lanţul ei pufos,
Iar greierele nostru cânta tot mai frumos,
Se adunau brotacii să-i cupere CD-ul,
Dar ea lipsea din cadru, şi el plângea ,pustiul...

Iar furnicuţa noastră tot tristă ca-nainte.
De frica pustirii , fugii spre altă glie.
Dar singura prin lume, plângea că încă-i vie,
Şi nimeni n-o mai cere în lume de soţie...

Iar greierele-n iarbă plângea udând chitara,
Şi peste coarda vieţii îi adormii visarea...
Până zării în frunze o tânără furnică,
Ce tot plângea în zare şi i se făcu milă...

O întreba de viaţă , timid că-i plăcea fata...
Şi ea ofta în suflet, el îşi fixa cravata.
Şi ridica chitara şi îi cânta un dor,
Iar ea zâmbii în plânset şi-l ajuta în cor...

Se strâse toată vestea, de cuplul cântăreţ,
Cum o furnică mică, cânta c-un greier creţ.
Aşa trăiră viaţa , tot ferciţi în frunze,
Pâna ce omul sadic, lovi povestea lor...

Pentru că te-am iubit...


De mult , când încă timpul nu era o vreme,
Şi gândul nu era aprins către durere,
Când veşnicia începea agale printre nori,
Atunci un veşnic plan era cuprins în zori.

Atunci in venele cuprinse de iubire infinită,
Răsăreau printre muguri de vis... Fericită,
Parcă inima Lui, din cuprinsul etern.
Tresălata, că-ntr-o zi va scăpa de infern...

Parcă , din atoateştiutoarea Lui viaţă,
Cuprindea ca-ntr-un vis , ultima ta dimineaţă...
Te vedea adormit de trădare, dar visa-ncontinoare...
Te vedea biruitor printre stele, tu, una din ele...

De mult, când ceasul iubirii bătea către viaţă,
Când gândul divin plănuia o salvare mareaţă.
Când cerul abaia începa să picteze pe flori,
Atunci doar El ,doar El mai plângea printre nori...

Singur, doar El, Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt...
Tresăltau de iubire , de speranţă prind gând.
Visau, defapt ştiau , că vei fi prin Isus mântuit.
Cunoşteau viaţa ta , deaceea, de-atunci te-au iubit...

Privind în viitorul nostru sumbru de groază,
Doar El s-a coborât printre oameni pe-o rază.
Lăsând în trecut cerescul Său tron,
Ne-a iubit pân-la cap, pân-la capăt de drum...

Iubirea infinită, ce n-are nici zar, nici povară,
S-a cuprins într-un glas ce ţi-a luat din ocară...
S-a topit într-un lac, într-un lac de pudoare,
Din cerescul său tron , a ajuns prin canale.

A murit, a murit prin păcat veşncia o clipă...
Atunci am privit către crucea tihnită,
Lăsată în munte , şi plină de sânge,
Prin ramura vieţii, îngâna spre a plânge...

A ajuns Prinţul vieţii prin lanţul de moarte,
Să adoarmă în glie, cuprins într-o carte...
Prin giulgiul de jale muşcat de-a lor mamă,
Pământul întreg, gusta fruct de dramă...

Dar Pământul nu poate să ţina în el veşnicia,
Căci doar păcătosul işi ţine în el toată glia...
Dar divinul străpunge prin neguri păcatul,
Îl strânge-n mănuchi şi-l stropeşte în sânge...

În adâncul robiei, Isus singur plânge...
Că ştie că viaţa pe veci o va strânge.
Atunci Prinţul lumii învie spre viaţă,
Zdorbind moartea-n vale, priveşte în munte...

Veşncia îi spune prin gânduri spre Tată,
Că moartea a fost pentru veci spulberată.
Şi veşnic tresaltă prin vise, prin nori...
Că doar prin mormânt, a putut strânge flori...

Confuz


Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,
Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.
Te vedeam nepătată, nelovită de ură,
Te credeam bunătatea divină şi pură...

Te vedeam prin prisma iubirii divine,
Şi credeam despre tine că ştii nemurire.
Ca vei sta neclintită-n vecia ce vine,
Prin lanţuri şi vânt ... Chiar plângeam pentru tine...


Ca o stâncă prin veacuri, ca o lacrimă vie,
Stăteai parcă veşnic nelcintită făclie.
Adevarul etern îl păstrai pentru veacuri,
Şi erai pentru lume o carte de leacuri.

Erai pentru mine un izvor de cuvinte,
Un glas de iubire , un cântec fierbinte.
Te privesc de copil... Biserica mea,
Dar văd că prin timpuri, s-a dus faima ta...

Te văd tot mai stinsă, mai plină de cioturi,
Te văd părăsită , uitată-ntre corturi.
Te privesc cu orare , dar speranţa nu-mi piere...
Te văd adormită, nu-mi face plăcere...

Căci toţi au ajuns o ceată de laşi,
Un cârd de mişei ce stau prinşi în şah.
Au limba întinsă ca un arc de minciună,
Şi tolba de glasuri l-e plină de ură.

Adevarul nu-i forţa , nici gura nu-i sfat,
Nu cunosc veşnicia... cum credeam altădat.
Îl alungă pe vameş, părăsesc pe orfan,
Îl strivesc prin oftat , şi-i aruncă un ban...

E pustie tristetea prin scaune goale,
Adorm prin credinţă copii la amvoane...
Şi-s tot mai aprinşi către ură şi ceartă,
Şi uită că-s fraţi, pentr-o viaţă deşartă...

Se feresc printre oameni şi frate de frate,
Să nu se atingă de inimi prin şoapte.
Să nu mai cârtească un glas către altul,
Căci bârfa l-e mamă şi strâmb l-este pasul...

Se trag prin trădare, prin şoapte bizare,
Se fură prin vorbe, prin glasuri amare...
Se trudesc pentru moarte în râuri de ură,
Se trudesc pentru rău... Se ucid şi se fură...

Făţarnic l-e glasul , şi predica mută,
Când nu vor s-asulte ce Cartea-i îndrumă...
Făţarnic l-e gândul prin Sabat zburdând,
Căci nu vor s-asculte pe Cel ce l-e Sfânt.

Iubirea-i uitată, şi mila nu-i pură,
Iar dragoste lor l-e plină de sgură.
Uitată prin timpuri l-e dragostea primă,
Şi prima iubire-i turtită spre crimă...

Doar Cuvantul suspină, privind la ai Săi,
Doar El mai alină pe cei în nevoi.
Dar restul naturii şi gândul turbat,
Le este de Tatăl prin milă-ntrebat:

De ce ai plecat din a Mea fercire?
De ce pentru faimă ai uitat de iubire?
Unde iţi este acum, prima viaţă?
De ce-ai aruncat prima dragoste-n piaţă?...

Te priveam ca pe-un sfânt în-treita putere,
Ca o stea necăzută , o cunună-ntre stele.
Te vedeam nepătată, nelovită de ură,
Te credeam bunătatea divină şi pură...

luni, 25 mai 2009

De câte ori...


De câte ori privim uimiţi spre soare,
Şi îl vedem, ca p-un imens ocean.
Iar lumânrea-n conştiinţe-amare,
E apă, nu-i nici foc , nici jar.

De cate ori picăm în deznadeje,
Când toţi ne spun că răul este har.
Şi că doar patima, e lege,
Iar legea-a fost înfiptă pe Calvar.

De cate ori mai vrea sa mai audă.
Şi Dumnezeu pe omul cel tâlhar.
Cum îl blesteamă şi îl neagă,
De ce nu-I spulberă, în gust amar.

De cate ori privesc uimit tristeţea,
Ce vine peste mapamond.
Şi cât de sadică e frumuseţea,
Când uită să mai poposească-n om.

De cate ori… Şi cât să mai aştept în drum.
Când văd că răului i-am pus altar,
L-am împrăcat în stacojiu şi var,
L-am văruit , dar totuşi e un fum…

Cum să mai râd când văd că viaţa e un moft,
Ce uni şi-l trântesc , şi-l bagă-n drog.
Cum să zâmbesc cand lumea, nu mai are rost,
E toata în plăceri , legată ca de foc.

De cate ori să mai privesc spre cer…
Uimit de gândul lumii tot mâhnit.
Când văd că toată ţara e infern,
Şi Tu rămâi în munte răstignit.

Învie azi, şi vino printre oameni,
Loveşte,-alină, spulberă şi spune:
Că timpul s-a sfârşit în lume,
Că fercirea va lovii poporul.

De câte ori să mai aştept sub poartă,
Când tot privesc culorile lovite.
Aştept să pot să-ţi spui iar: Tată!
Să prind în gând doar clipe fericite.

Ieri


în departata zi a năzuinţei

Aleg doar străluciri de întuneric,

Şi clipele se prin în vise,

Fără să ştiu ce nu-i feeric...


Fără să ştiu, parcă lipit de cale,

Merg tot mai jos în zborul meu.

Legat de cântec,zdorbit în vale,

Nu-mi mai aud nici glasul...


Nu-mi mai întorc privirea la iubire,

Şi parcă împietrit mi-e sufletul în dor.

Şi fără să mai sper, mă prind de glie,

Rămân tot agăţat, şi numai zbor...


Şi-s aruncat de vifor în noroaie,

De glasul celui fără milă-n foc.

Şi tot pătat în suflet şi pe haine,

Mă tot târăsc prin lumea ca-ntr-un joc.


Aşa păţit-am ieri în astă lume.

Dar azi iubirea şi-a găsit altar.

În inima cuprinsa de mănie,

Isus ma inundat de la Calvar.


Şi ieri s-a transformat în praf,

Uitat e gândul meu trudit.

Iar făr’să mai privesc în raft,

Mă las condus , ştiindu-mă iubit.


Asfel trecutul meu banal de răutate,

Ma părăsit tiptil , prin har.

Şi veşnic am să cânt în libertate,

Doar prin Isus, pe-al inimii altar.

vineri, 10 aprilie 2009

Trilogia vieţii

Copil

Jocul mi-a fost plăpând pe înserate,

Şi clipa de copil mi-a stors iubiri.

Lăsând în urmă parcă un poem de şoapte.

Visez cu ochii aţintiţi , noi amintiri.


Şi parcă îmi aduc aminte jocul,

Ce l-am lăsat în cuibul de copil

Cum mă jucam de-a jocul, ca tot omul.

Mă aruncam în vis , zâmbind subtil…


Apoi parcă trezit din adormire,

Tot culegand minuni de raze printre flori

Primeam a mamei mare răsplătire,

Când toţi în cor, zâmbind, pictam pe nori.


Şi gândul îmi visa spre nemurire,

De mic vroiam să fiu un înger călător.

Când stele-mi tot sclipeau a moştenire,

Visam că voi fi veşninc visător.


Şi clipele copilariei mele...

Atinse parcă de un cântec nou, divin.

Se prin de inimă, în lanţul vieţii grele,

Făncând din amintiri, un cantec de safir.


Atunci şi jocul mi-a-nverzit copilăria,

Şi curcubeul l-am aprins în amintiri.

Pictând pe ramurile ei doar bucuria,

Am învăţat să râd şi din priviri.


Cu ochii calzi , cu mâinile întinse

Doream să vina Cerul printre noi

Zâmbind la orice amintiri nestinse,

Iubeam , credeam că suntem numai doi…


Timid, copilaria îmi aprinde fericirea,

Şi clipele de vis, îmi sunt croite-n joc.

Deaceea azi copilaria-şi prinde înnoirea,

Lăsând poveştile s-aducă rod…


Tânăr

Risipind florile eterne ale trecutului,

Îmi aduc înca aminte ziua tinereţii.

Când parcă impietrit de lanţul vieţii,

Lăsam să-mi fugă visul de copil…


Şi trist , cădeam vrăjit de adormiri,

În holul lumii , m-aruncam în vid.

Şi fără să-nţeleg că-s lângă zid.

Credeam că-s aruncat de viaţă în exil.


Dar Cerul nu vroia să pier în cale,

De aceea ma atins cu amintiri.

Lăsând să-mi intre-n inimă iubiri,

Am înţales iar visul de copil…


Iar clipele din ziua mea de jale,

S-au prefăcut în zâmbet de vlăstar.

Şi-am cunoscut că-s viu prin har,

Prin sange… Pot fi iar copil…


Atunci am rupt din inimă robia,

Şi vesel cânt ca-n jocul de copil.

Mi-aduc aminte zâmbetul subtil…

Şi-n gând de dor iar strig: Sunt viu!


Adult

Acum ajuns în mijlocul vieţii,

Sunt mai copil decât copilăria.

Şi-s tânăr încă, aşteptând vecia.

Doar că-s prea fraget în gândire…


Cum am mai spus sunt înca un copil,

Căci viaţ-abia mi-a început tiptil.

Acum simpt că trăiesc iar tinereţea

Căci am şi zâmbetul… am şi tristetea…


Iar restul vietii mele fericite,

Va fi ca un fior de clipe în vecie.

Speranţa îmi va da iubire, casă, pâine…

Iar restul… Am să-ţi spun şi mâine…